„ Ajung să mă-nțeleg cu mine măcar în pacea care este scriitura” (Ana Barton în dialog cu Nona Rapotan)

Mă întorc la Ana Barton de fiecare dată când … e nevoie. Și vorbesc de o nevoie interioară de frumos, de autentic și de naturalețe. Ana le are pe toate, într-o combinație cum numai ei i se potrivește. Uneori zici că e prea mult, alteori ți se pare că Dumnezeu n-a fost foarte darnic cu ea, dar când să tragi linie și să faci calculul, nu știu cum, dar dă cu plus mereu.

Nu sunt la primul interviu cu ea, de aceea am preferat cu totul și cu totul altceva. Și, vai, Ana chiar a intrat în joc. Ce-a ieșit, citiți și comentați!

Draga mea Ana, tocmai ai revenit după un miniturneu de lansări prin țară a ultimului tău volum, „Pervazul lui Dumnezeu 75”: cum sunt oamenii din „provincie”? Te-au lăsat să te așezi pe pervazul lor?

Și eu sunt din „provincie“, de la Târgoviște, iar târgoviștenii sunt foarte mândri de cetatea lor de scaun, capitală a Țării Românești atât de multă vreme. Nu doar că m-au lăsat să mă așez pe pervazul lor cititorii de la Galați și Constanța, dar m-au făcut să mă simt acasă în orașele lor. Știi, în Bucureștiul nostru iubit, că-l iubim, ba-l iubim mult, apare uneori senzația asta că oamenii ne sunt la-ndemână, că sunt, cumva, la dispoziția noastră. În celelalte orașe, nu se-ntâmplă asta și te simți bine, te simți musafir dorit, simți că prezența ta acolo înseamnă ceva, nu e o vizită oarecare, o trecere.

Foto credit: Narcis Pop

Ești la a patra carte (dacă nu pun la socoteală și Colecția Costică Acsinte în două volume, că atunci ar fi a șasea). S-a schimbat ceva în receptarea cărților tale de către cititori? Știu că ai fidelii tăi; ei ce spun, recitesc primele tale cărți dintr-un alt unghi sau doar lecturează noile volume și-ți transmit impresii?

Oamenii îmi spun că le plac povestirile mele, le plac mult. Unii se regăsesc în ele, alții se odihnesc în ele; sunt și oameni care se lovesc, ca de praguri, spun ei, de unele dintre ele și simt că povestirile astea îi schimbă. Impresii de la cititori primesc tot timpul, fie că mi le spun în față, fie că mi le scriu prin mesaje, cu fotografii cu tot. Mă bucură foarte mult că oamenii simt nevoia să-mi spună ce impact are asupra lor scrisul meu. E foarte important pentru mine.

Cum îți vezi construcția literară? Ca pe un continuum sau ca pe un miniturn Babel, în care volumele scrise de tine își găsesc locul firesc?

Ah, ce-mi place comparația ta cu turnul Babel! Da, exact așa o văd, ba chiar ca pe o construcție post-Babel, în care ne-nțelegem între noi prin undele literaturii și în care, firește, cărțile mele „vorbesc“ între ele tot prin undele astea care le traversează. Povestea vine din sufletul lumii și tot lui i se adaugă. Mereu altfel, cu haine și pantofi noi, dar, într-un fel, aceeași: povestea e mama omenirii.

Foto credit: Narcis Pop

Cum e să-ți cunoști publicul? Ți-l dorești aproape în procesul de creație sau, din contra, scrii pentru că trebuie să scrii?

E tare bine să-i întâlnești pe cei care te citesc, e un sentiment unic, un uriaș privilegiu pentru mine. Îmi sunt aproape în procesul de creație în măsura în care unele dintre poveștile pe care mi le spun ei mă inspiră în ceea ce scriu. Altfel, scriitorul, când scrie, e singur. Stai, c-am spus o prostie, am generalizat. Eu, când scriu, sunt singură. Dacă nu sunt, nu scriu. Nu pot scrie înconjurată, am nevoie să fiu numai eu cu simțirile și gândurile mele. Cu povestirile pe care le distilez din tot ce, mai înainte de-a mă așeza la masa de scris, mă inspiră.

Da, trebuie să scriu, dar acest trebuie are legătură doar cu rostul meu pe lume. Mă simt cel mai aproape de mine și, paradoxal, de oameni atunci când scriu. Și sunt și singurele ferestre din viața mea în care mă împac cât de cât cu mine. Uit atunci că eu și cu mine nu ne placem cine știe ce. Ajung să mă-nțeleg cu mine măcar în pacea care este scriitura. Restul sunt armistiții, bune și-alea, și enorm de multe, destructurante adesea, bătălii. În sufletul meu, Nona, ca la Rovine în câmpii.

Știu că mulți scriitori se plâng în continuare de faptul că unii dintre cititori încă nu pot face diferența între omul de zi cu zi și scriitor, autorul personajelor, cel care dă viață prin scris unor scene memorabile sau rescriu cum nu se poate mai frumos bucăți din viețile noastre comune. Tu cum stai din acest punct de vedere?

Stau mai bine decât mă așteptam să stau, având în vedere că destul de multe dintre povestirile mele sunt inspirate din ce am trăit chiar eu. Se-ntâmplă, da, ca oamenii să aibă senzația că eu scriu doar despre mine, dar nu mă deranjează asta. Cel mai probabil, înseamnă că am scris atât de autentic încât le-am dat această convingere. Ușor amuzant a fost cu un personaj din romanul meu „Jurământ de rătăcire“ fiindcă e acolo o situație tensionată, la limita incestului, iar unii cititori m-au întrebat despre Horațiu. Le-am spus că e personaj, nu persoană și cred c-ar fi preferat să fi fost inspirat dintr-o ființă umană reală. Dar ce să facem, nu e mereu așa. Doar de-aia viața e viață, iar arta e artă. Într-una sunt persoane, în alta sunt personaje. Altfel, ce să zic? Mi-ar plăcea ca eu, autorul, să semăn mai mult cu naratorul meu decât cu mine. Dar fiindcă nu se poate, îmi închipui și eu că sunt el, ce să fac?

Cărțile ți se vând, asta e clar. Te-ai gândit vreodată să-i înveți și pe alții să scrie? Te-a întrebat cineva cum e cu talentul și munca și lecturile multe, multe, care împreună contribuie la succesul „de casă” al unui scriitor?

Cărțile mi se vând, da, dar să nu uiți nicio secundă că vorbim despre piața editorială din România. La noi, cărțile nu se tipăresc în tiraje foarte mari, așa că nu se vând chiar foarte multe cărți. M-am gândit să le vorbesc despre scris oamenilor, cred că a spune că-i „învăț“ e un pic prea mult. Poate să-i întorc spre scris, dar asta numai pe drumul cititului se poate face. Așa că de la ce și cum citim ar fi de-nceput un dialog.

Nu știu exact cum stă treaba cu succesul „de casă“ și cu succesul în general. Cred însă că dacă oamenii vibrează la „atingerea“ artei tale înseamnă că exiști ca artist. Vibrația, odată trăită, îi face să-ți caute în continuare arta, fie că vorbim despre literatură, teatru, film, muzică, artă plastică. Ei își amintesc vibrația, intensitatea, durata ei, așa că e firesc să o dorească în viețile lor, adică să spere că o vor găsi, în forme noi, și în următoarele tale producții artistice.

Pentru finalul acestui interviu am lăsat special acest șir de întrebări la care vreau să răspunzi scurt: culoarea preferată; sunetul preferat; omul de la care ai învățat cel mai mult; locul unde sufletul ți-e acasă; cartea pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie; destin sau soartă.