Întâlnire post-mioritică cu Joe Black

Moto:

„Pe vremuri, norocul umbla pe pământ…” (p.29, în carte)

În urmă cu aproximativ două decenii făcea furori un film care are încă notă bună pe IMDB (7,2), deşi popularitatea îi scade vizibil: Meet Joe Black, unde Moartea, adică Joe, era interpretată de Brad Pitt, povestea fantastică având farmecul ei, nu numai pentru că un personaj era interpretat de Anthony Hopkins, ci şi pentru că moartea, pardon, Moartea trăieşte-mureşte o iubire cu fata personajului lui Sir Hopkins…

Mircea Liviu Goga, obişnuit şi cu Fantasticul, dar şi cu S.F.-ul (am fost ispitit să nu caut nimic despre autor, aş fi fost destul de înşelat numai de către conţinutul cărţii „Pe dealuri cu moartea”, carte de poezie sau de… „Poezii”, cum este subintitulată!), având şi alte cărţi de poezie „în palmares”, situându-se între delicateţe şi vigoare cu armele brumei (nu întâmplător, desigur, este ales pentru coperta a IV-a un poem intitulat „Brumă”, care poate susţine „situarea” între tremuratul unei gheişe şi hotărârea unui războinic exotic sau autohton: „Un cireş înflorit târziu în toamnă/ Ca o bucată de viaţă neaşteptată/ În centrul morţii.// O, această moarte întinsă pretutindeni/ Şi noi la mijloc, tremurând,/ Pomi înflorind sub valuri tot mai apăsătoare/ De brumă.”) ridică un templu literar care nu striveşte corola de minuni a… Morţii, un templu unde un fel de prietenie, aproape frumoasă, sau măcar interesantă şi inteligentă din punct de vedere estetic, începe, între fiinţă şi nefiinţă, în primul rând, şi apoi între poet (actor şi el!) şi Joe, pardon, Moarte, Moarte interpretată în cheie… feminină, ca pe la noi, „spaţiul mioritic” adaptându-se (şi) post-postmodernist la un „post-mioritic” care este de fapt nici „după”, nici „înainte de”, este conectat sui generis la un Sacru care are şi el prietenia sa frumoasă cu Eternitatea, dincolo de toate vieţile posibile, la care se face apropo în „Lucruri”, poem care se încheie aşa:

„A mai rămas să mă strig/ Cum îşi strigă ciobanul oile/ Pe care le-a pierdut încă dinainte de-a fi.” (p.41)

Între Istorie şi Clipă, Mircea Liviu Goga, se poate situa aşa: „Mi-am cărat aici din alte vieţi/ Tot felul de lucruri/ închipuindu-mi că mă vor colora suficient,/ Că voi deveni altul,/ Diferit de istoria mea,/ Schimbat radical prin acele lucruri şi fapte/ Care poate chiar mi-au aparţinut.// Am ales clipa asta din noianul de clipe posibile/ În numele tuturor renunţărilor care mă fac să fiu.”

O clipă înrudită, adică, în sens filosofic quasi-băbesc, coborând din „o percepţie diferită a temporalităţii de felul kairos-ului”, kairos-ul petrecându-se doar „în Clipă”, după cum explică J.P.Manoussakis în „Dumnezeu după metafizică: o teologie estetică” ( Ratio et Revelatio, 2018, p.92): „Ceea ce numim aici Clipă – altfel spus, după cum vom vedea, Augenblick sau exaiphnes – se caracterizează prin această dis- continuitate prin care, potrivit lui Heidegger, lumea se deschide, iar Dasein-ul este pus în faţa unei decizii.”

Sau, spunem noi, a unei acceptări!

A împrietenirii cu Moartea, par exemple! Când este un fel de întoarcere dincolo de timp, de nicăieri, de niciodată, la iubirea de dincolo de iubire cântată de unii mistici orientali. Poetul, jucându-şi rolul de Actor, sau invers, doar tot despre arte vorbim, poate declama, p.12: „Seara/ Actorul se-ntoarce obosit/ Şi se dezbracă pe rând/ De roluri./ Începe cu ultimul, cel mai de preţ,/ Continuă cu cel de ieri/ Şi tot mereu, spre cel în care/ S-a născut./ Nicicând n-ajunge gol:/ Nevasta-i cere s-o iubească/ Uneori ca Othello, alteori ca Romeo,/ Dar el se tot visează gol,/ Iubind ca el însuşi/ Cum nicăieri, niciodată – Decât, poate, mai-nainte de naştere,/ Îngerul.”

Moto-ul întregului volum poate ajuta potenţialul cititor să se situeze de la început: „…Căci vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”.

Proiect al toamnei sau nu (la pagina 9 stă scris: „Copil fiind, într-o noapte,/ Când fugeam de-acasă de frica vieţii,/ Am întâlnit moartea lângă gardul şcolii generale./ Ea mi-a dat părul de pe ochi la o parte,/ M-a mângâiat, râzând neiertător./ «Nu acum – a spus -, nu acum,/ trebuie mai întâi să fii, trebuie/ Să-ţi arăt/ Proiectele toamnei!»”, iar la 15 se revine, cu un poem chiar aşa întitulat, „Proiectele toamnei”: „…Şi iar aş putea să umblu cu moartea prin toamnă/ Am fi sau n-am fi,/ Sau nici cuvinte despre toate aceste lucruri,/ Ci gesturi; de pildă, aş face un curcubeu/ Ca să-i explic ce-nseamnă.// Avem o toamnă înfiptă-n livada/ Zilelor noastre,/ Un amestec de trup şi cocori,/ De picături dintr-o coardă de vie tăiată/ Cu muchia străvezie a pretutindenii acestei dimineţi.// O, avem o toamnă!/ Ce-o să facem cu ea?”

În primul rând o transfigurare, o transformare, un joc secund al galbenei gutui care poate fi Poezia-Realitate sau realitatea poeziei de a fi ş.a.m.d., într-o carte memorabilă pentru echilibrul ei interior, o parafrază bachelardiană la meditaţiile asupra spaţiului interior, asupra materiei, cu câte un accent neo-cinic, cinismul fiind trecut prin experienţa spirituală a creştinismului(şi aici mă refer în mod special la paginile 26 şi 27, unde un poem este „Semăn cu un câine”, iar altul începe cu „Aşezaţi-vă toţi lângă mine,/ Toţi cei pe care v-am iubit, fie câini, fie oameni.” Dar, desigur, fără a se intra în detalii care să confirme o aderenţă la vreun curent de gândire neo-cinic!

Într-un fel, penultimul poem din carte este o artă poetică… anti-artă poetică, care te poate convinge, cioranian, că nu are nici un rost să (mai) scrii! Cel puţin poezie!

El se intitulează „Nu se schimbă nimic” şi este o nouă meditaţie (şi) asupra… sufletului, care este dinainte de naştere (poate!):

„Nu s-a mai schimbat nimic în mine/ De dinainte de a mă naşte. Includ/ Aceeaşi nemişcare faţă de nemişcare,/ Aceeaşi tulburare în faţa dezordinii,/ Acelaşi ochi care caută ceva în afara realităţii,/ În realitate orbind./ Şi sunt capabil să mor înainte de a mă lua moartea,/ S-o aştept apoi ca pe un autobuz fără orar/ Lângă gura de aerisire a venelor mele tăiate.// Contează să fugi mereu înaintea ta/ Să fii morcovul pus dinaintea măgarului/ Să fii ucigaşul de dinaintea crimei// iar apoi să vin la voi iubind/ Îndărătnic, lucid, parfumat ca un cadavru/ Îmbălsămat cu succes.// Nu se schimbă nimic în noi, trăim lucruri imaginate demult,/ Fâşii subţiri de momente adunate din copilărie,/ lipite-n mănunchi mai târziu/ Şi uzate apoi ca o mătură folosită/ La curăţenia curţii interioare.” (p.52)

Dar nu este cazul (să nu mai scrie-trăiască-murească poezie) pentru Mircea Liviu Goga! Poezia sa are un farmec care transcende modele literare, te seduce oarecum în maniera în care o face şi poezia unui Viorel Ilişoi (sau nefiinţa lui Brad Pitt zâmbind şi tremurând în faţa lui Claire Forlani!), acesta, V.Ilişoi, părând încă neconvins dacă să-şi publice sau nu poemele într-un volum! O carte precum cea a lui Mircea Liviu Goga i-ar aduce nişte argumente care ţin de inefabilul îndrăgostirii de poezia care se vrea crucificată în carte!

Mai scrie poetul: „Viaţa nu e decât/ Aşteptare dezlănţuită.” (p.23)

Astfel de definiţii cioraniene se adaugă unor poeme, precum cel care dă titlul cărţii, care, împreună, ne aduc aminte de faptul că filosoful de la… Răşinari-Paris, prin copilărie, adora teribilist sau nu (declarativ târziu sau nu) să joace futball cu cranii. „Casa asta” ar fi martor deloc tăcut: „Mă oboseşte materia,/ Aşteaptă să fie spălată încet de pe suflet/ Ca slinul de pe blugi.// casa asta n-are noroc, mi-au zis vecinii/ Îndopându-se la geam cu vedenia mea.// E vremea să mă ghiftuiesc iar, să-i privesc/ La rândul meu, să le sfâşii/ Imaginea pruncilor.” (p.24)

„Există voci” este un alt poem („voci care te răsucesc/ Împletind oglinzi, răstălmăcindu-te”, p.18), Mircea Liviu Goga este o Voce lucidă, unde idioţii, de la pagina 19, pot vedea o sărăcire oarecare, şi într-o „fiinţare greşită”, dar scriind „în inima morţii” ştii pur şi simplu, ca peştii dintr-un film de Kusturica, ştii şi sclipeşti:

„Mi-a arătat cum toate lucrurile/ Trecuseră deja,/ Nimic nu mai avea importanţă./ Totul, ca o fulgerare de coasă:/ Scurt şi până la capăt.// Acea sclipire măruntă,/ Reflexie a imaginii lui dumnezeu/ pe coasa morţii,/ E toată viaţa ta.” (p.10)

Poate trebuie să ai ceva experienţă de căutător de aur (literar, „prin deşertul umanităţii”, p.29) pentru a nu trece mai departe când filonul de aur abia se zăreşte, pentru a supravieţui terorii atroce a literaturii, prăbuşirii bacoviene sui generis a materiei, p.36, şi să scrii-citeşti-trăind-murind:

„Aţi văzut asta?

Eu l-am văzut pe dumnezeu

Blând slugărindu-ne

Şi făcând

În locul nostru

În fiecare noapte

Pământul…”

Ori scriind Poemul…

„Descompunerea tatălui”, poem de la p.42, mai propune doar să ne gândim (rare cărţile de poezie care propun gândire) la care tată ne putem închina rugându-ne ca într-un paradox al lui Zenon…

Pe dealuri cu moartea de Mircea Liviu Goga