„Insula câinilor” la TIFF.17

Wes Anderson, scriitor și regizor texan, este un adept al experimentalismului, care a reușit prin filmele sale (Grand Hotel Budapest, Mr.Fox) să recreeze suspansul poveștii prin imagini sugestive ce amintesc de realismul magic al lui Chirico prin amplificarea efectului de suprareal într-un prim plan atemporal.

Există câteva ,,tușe” ale regizorului întâlnite întâlnite în majoritatea filmelor sale – compoziția plastică, scenele fiind mini-tablouri abstracte, narațiunea parcurge o schemă romanescă, personajele se definesc prin habitudini concrete, dar se desăvârșesc printr-o călătorie, o aventură, în care, însă, nu își părăsesc identitatea prestabilită (uneori uniformele, costumul, ținuta, în general, transformă personajul într-un icon – domnul, portarul, soldatul). Familia reprezintă un univers în care personajele lui Wes Anderson se regăsesc prin intermediul unor conflicte succesive, fie ca reîntregire, fie ca pierdere, filmele fiind definite drept comedii, dar cu elemente de dramă.

Filmul care a deschis Festivalul de la Berlin anul acesta a fost Insula Câinilor spre surprinderea tuturor, un film de animație, cu acțiunea amplasată în Japonia, în care băiețelul Atari pleacă în căutarea căinelui Spots, pe care îl primise de la unchiul său Kobayashi. Câinii sunt izgoniți pe o Insulă a Gunoaielor printr-un decret în perioada epidemiei de gripă canină și băiețelul, ajutat de o mulțime de patrupede, sensibilizate la drama copilului, reușește să le dovedească nevinovăția, restabilind echilibrul în societate prin demascarea Răului.

Cele două abordări pe care vreau să le punctez sunt în primul rând, din perspectiva copilului care vede animația (am avut șansa de a merge cu fetița mea), în al doilea rând, prin prisma adultului, care caută semnificația dincolode tema principală a narațiunii.

Copilul percepe animația (bine realizată, cu voci ale actorilor Yoko Ono, Bryan Cranston, Koyu Rankin, Edward Norton, Bill Murray) ca o poveste despre un copil și un câine devotat și finalul fericit în care toți câinii se reîntorc în oraș din Insula Gunoaielor (plus experiența din Piața Unirii cu sute de oameni, în care puiul de om se simte și el parte din spectacol).

Pentru adultul spectator poate fi o receptare a efctului Orwell, în care orice distopie devine periculoasă prin anihilarea celor care sunt altfel (cumva, ironic, Kobayashi, iubitorul de pisici, dorește exterminarea câinilor, perpetuând Răul din poveștile inițiale. Sunt de sesizat alternanțele de imagine cu elementele de stop motion, în care personajele sunt foarte plastice, nu idealizate, dar capătă trăsături tipologice – de sesizat costumul de astronaut al copilului, un fele de Micul Prinț japonez, finalul în care copilul îi ia locul Unchiului și rostește discursul ridică un semn de întrebare, rezolvat însă cu tact pentru a nu recădea într-o periculoasă extremă – ,,Cei care nu se vor purta frumos cu animalele…vor fi omorâți – vor presta muncă în folosul societății”.

Deci, mici și mari, am savurat acest film cu întrebări și reflecții pe măsură vârstelor într-o atmosferă liniștită de seară, în Piața Unirii din Cluj-Napoca, în care aplauzele finale au răsplătit efortul organizatorilor, al voluntarilor și al celor implicați în acest festival.

„Insula câinilor” – TIFF.17