Epistolar

Trebuie să fii un scriitor curajos ca să-ți alegi, ca formulă narativă, azi, un roman în scrisori. De ce? S-ar putea să nu-ți iasă, pur și simplu. Doza de autentic, senzația de viață, naturalețea stilului, toate acestea par să se obțină mai greu în cazul unei astfel de alegeri. Căci, nu-i așa, nu vrei să prezinți cititorilor tăi doar un corpus epistolar, un schimb de informații sau impresii. E necesar să surprinzi și să captivezi, să faci în așa fel încât cititorul tău să rămână lângă text, cu el. Epistolarele erau la mare căutare în secolele trecute. La modă, aș zice.

De ce alege Mary Ann Shaffer (1934-2008) o atare formulă? Cartea ei, Scrisori din insula Guernsey, se naște cumva dintr-un proiect abandonat, după cum mărturisește nepoata ei, coautoarea Annie Barrows, în Postfață: fascinată de Kathleen Scott, soția unui cunoscut explorator, Mary Ann dorea să-i scrie biografia, făcând în acest scop o călătorie de documentare în Anglia, la Cambridge. Dar n-a găsit în arhive decât documente ilizibile. Călătoria ei a făcut, atunci, o cotitură interesantă și fericită, spre Canalul Mânecii, în insula Guernsey. În aeroport, scriitoarea intră în librărie și cumpără un teanc de cărți despre experiențele traumatizante prin care trecuseră locuitorii insulei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Parcurgându-le, ideea propriei cărți începe deja să capete contur…

Suntem în iarna anului 1946, în Londra. Juliet Ashton, o tânără jurnalistă și scriitoare, se dă de ceasul morții pentru a găsi un subiect incitant pentru noua sa carte. Anglia încearcă să lase în urmă ororile celui de-al Doilea Război Mondial. Economia se resimte, rațiile de mâncare sunt mici, alimentele se găsesc rar. Juliet Ashton a cunoscut deja succesul cu o carte anterioară, se pregătește să plece în turneul de promovare, vânzările sunt excelente, dar ea simte că ar vrea să scrie despre un subiect serios, să nu mai fie considerată, mai ales de către bărbați, „o ziaristă frivolă”.

Primul schimb de scrisori se face între ea și Sidney Stark, editor la Stephens&Stark Ltd, din care cititorii află toate informațiile de mai sus. Brusc, domnișoara Ashton primește o scrisoare de la Dawsey Adams, fermier din insula Guernsey. Scrisoarea care pune în mișcare întreaga carte. Dawsey Adams dorește inițial numele și adresa unei librării din Londra, de unde vrea să comande mai multe scrieri ale lui Charles Lamb, poet și eseist englez ale cărui texte îi plac în mod special. Dezvăluie, de fapt, și motivul: în timpul ocupației germane pe insulă, eseurile acestui scriitor l-au făcut să râdă și să suporte mai ușor tot ce s-a petrecut în acea perioadă nefastă. Juliet află, de asemenea, că locuitorii insulei au înființat Clubul de literatură și de plăcinte din coji de cartofi, care i-a ajutat să reziste presiunilor din timpul ocupației germane.

Treptat, corespondența dintre Juliet și Dawsey implică și alți locuitori ai insulei, membri ai aceluiași club. Juliet, cu flerul ei de ziaristă, intuiește deja că a găsit subiect pentru carte. După ce află, din scrisori, suficiente elemente care îi stârnesc și mai mult curiozitatea, decide să plece pe insulă, să-și cunoască noii prieteniși să locuiască un timp acolo, cu ei. Renunță inclusiv la o căsătorie avantajoasă cu un dandy londonez…

Călătoria spre Canalul Mânecii are,de fapt, treptele ei inițiatice. Prin schimbul de scrisori cu aproape toți membrii clubului insular, Juliet se familiarizează cu ceea ce se va numi, ulterior, subiectul noii ei cărți. Club atipic, putem zice, în care oameni cu diverse ocupații, de la crescători de porci la fermieri, bucătărese, casnice, frenologi, se întâlnesc și-și fac curaj ca să prezinte o carte citită, împărtășindu-și unii altora impresiile. Miza nu e doar socializarea aceasta cvasiculturală, cât forma de rezistență la violența exercitată de ocupanții germani. Fiecare membru al clubului are o poveste de viață mai luminoasă sau mai întunecată. Fiecare scrisoare de-a lor e o sămânță de roman. Amelia, Isola, Eben, Dawsey, Booker, fiecare dintre acest personaje are o viziune proprie asupra războiului șia modului în care acesta afectează oamenii și relațiile dintre ei:

„Am impresia că războiul nu s-a terminat. Când fiul meu, Ian, a murit la El Alamein – alături de tatăl lui Eli, John – cei care au venit să-mi prezinte condoleanțe și-au imaginat că mă pot alina cumva dacă îmi spun că viața merge mai departe. Ce prostie, mi-am zis eu atunci, evident că nu este așa. Moartea este aceea care merge mai departe; Ian este mort astăzi și va fi la fel de mort și mâine și anul viitor și mereu. Moartea lui nu se termină. Dar poate că are un sfârșit durerea pe care a adus-o. Durerea asta care a copleșit întreaga lume, aidoma Potopului din Biblie, și care are nevoie de mult timp ca să se retragă…” (Amelia, pag. 119)

Prizonieri aduși de nemți pe insulă. Munca atroce. Foamea atroce. Pe insulă vor muri mii de bărbați și de băieți după celebra metodă „moarte prin epuizare” a odiosului Himmler:

„Unii dintre truditorii din Organizația Todt erau ținuți pe islaz, în spatele unui gard de sârmă ghimpată. I-am văzut cu ochii mei: albi ca niște stafii, acoperiți cu praf de ciment, pentru că nu era decât o singură cișmea la care ar fi trebuit să se spele peste o sută de oameni.

Copiii se duceau câteodată acolo să se uite la prizonierii din spatele sârmelor ghimpate. Și le dădeau, prin găurile de la gard, nuci, mere și, uneori, cartofi fierți. Însă niciunul dintre prizonieri nu voia să se atingă de mâncare – el venea la gard doar ca să-i vadă pe copii. Și își întindea mâinile prin sârma ghimpată doar ca să le țină obrăjorii în palme, doar ca să-i mângâie pe păr”.(pag. 121)

Dintre locuitoriii insulei se distinge figura aparte a unei femei – Elisabeth McKenna. Ea este factorul coagulant al vieții de pe insulă, al clubului, simbolul rezistenței și al umanității. A studiat Artele Frumoase, a citit enorm. În timpul ocupației, ajunge infirmieră și muncește până la epuizare. Se îndrăgostește de un ofițer neamț și au împreună o fetiță. Pe care, după moartea părinților, o vor crește insularii.

Juliet seva muta în casa lui Elisabeth. Va face demersuri pentru adoptarea fetiței. Se va căsători și va rămâne pe insulă, părăsind confortul casei din Londra. După ce, săptămâni și luni întregi, adună poveștile celor de pe insulă, se va muta în povestea lor și își va crea ulterior propria poveste.

O poveste prin și din scrisori. Mărturiile unor supraviețuitori ai infernului nazist. Despre salvarea prin cuvânt și prin prietenie. Fie și într-un colț îndepărtat de lume.

„Scrisori din insula Guernsey” de Mary Ann Shaffer