Industria liniștirii adulților

Motto: „Și încă n-am ajuns la capătul iubirii” Anastasia Gavrilovici

Poezia nu e un zid de care se izbește înțelegerea. Trebuie să te apropii ușor de fiecare secvență, de fiecare vers sau cuvânt, ca să începi să vezi, să începi să auzi.

Particula „nu” este o bornă. Realizează delimitări esențiale și pune în alertă senzorii instinctului de supraviețuire. Stereotipiile sunt puse unde le este locul, la pământ. Și lăsate acolo, să se desfacă, până ce părțile pot fi reașezate firesc în alt joc de cuvinte. Uneori, poezia ia forma unei declarații de supraviețuire:

„Ce nu m-a omorât nu m-a făcut mai puternică.

Ce nu m-a omorât abia așteaptă să o facă.”

(p. 55)

Nimic nu garantează că înțelegi deplin versurile pe care le ai în față. S-ar putea să rătăcești un timp, purtând cu tine cuvintele neînțelese până la capăt, așa cum sunt ele așezate pe rândurile cu punctuație vagă – respirația poetică nu are mereu un corespondent concret și vizibil în pagină, n-ai decât să așezi semnele de întrebare acolo unde crezi că sunt incertitudinile mai profunde, dilemele mai vechi, lucrurile mai plăpânde. Nu la capăt de vers se așază semnul de întrebare, ci undeva mai departe, în prelungirea lui, pe acea porțiune de reflecție fără de care interogația vieții preia doar tonalitatea resemnată a unor puncte de suspensie. Știi cum miroase o fântână proaspăt vopsită?! Intens:

„merg mai departe mirosul proaspăt de vopsea al

fântânii de la Universitate mă înviorează și

îmi face poftă de cireșe”

(p. 7)

Vorbind despre poezie, îndeosebi despre cea care se scrie azi (acum, sub ochii tăi, exact când însoțești din priviri un vers), mai importantă mi se pare (re)dobândirea de către cititor a capacității de a simți fragilitatea lumii. E nevoie de un soi de altă piele care să nu oprească fluxul continuu de imagini, schimbul dintre ce este în afară și ce se află înăuntru, două zone, pentru noi, la fel de neclare, la fel de intense. Sunt lucruri (omenești) care s-au pierdut și pe care poezia le poate recupera. Memoria este importantă. Fără memorie, nu există identitate, nu mai știi cine ești. Ce cuvinte intense să punem deoparte ca să fixăm acceptabil ceea ce ne scapă, sorescian, printre degete?! Se știe că

„Orice intensificare produce memorie” (p. 49).

Mă gândesc, citind poezia asta bună, câtă poezie proastă citim. Dacă nu ai termen de comparație, n-ai să-ți dai seama de diferență. De fapt, nici n-ai să știi că se poate scrie și altfel, fără retorică, fără metafore căutate. Fără ceața vanitoasă de tip demiurgic. E o distanță enormă, o ruptură de nivel, între poezia bună și poezia fără substanță. Să separi macul de nisip, ca în poveste – ai zice că nu se poate. Și nu se poate dacă nu atingi cu creștetul lucrurile. Dacă nu ajungi acolo unde poezia dislocă aerul, ca să pună totul în levitație. Ca să pună totul în gol (blagian) – adâncimi de întuneric. Vorbesc despre o sensibilitate care se formează, prin șlefuire, îndepărtând straturile de indiferență și mormanele de inutilitate, meticuloasă operațiune efectuată de tăișul instalat în luciditate. Așa procedează oamenii care își tatuează delfini pe parbrize.

Iată, ai să exclami, versul acesta pare adecvat vârstei mele universale. Ce vârstă ar trebui să aibă conștiința, ca să îți fie îngăduit să verifici, citind poezie, dacă lumea întreagă a devenit o industrie a liniștirii adulților. Cam ce vârstă?! Poate vârsta micului prinț, fiindcă instrucțiunile sunt încă valabile:

„poate ar fi timpul să renunți la întrebări oricum

și în memoria ta va crește un ștergător de parbriz

eu încerc să trag de timp să-ți mai

desenez o oiță bolnavă număr

turațiile inimii ți-aș vorbi despre dragoste dar și ăsta e un lucru

de mult uitat șoptește vulpea îndesându-mi

carabina între coaste

corpurile sunt niște ecrane touch screen în care se zbat musculițele

carbonizate ale instinctului te sfătuiesc prietenește micule

prinț scoate-ți din portofel o iconiță o poză cu floarea ta și salvează-te

secționează planeta fă ceva cu drujba aia

să se prelingă lumini de discotecă aici & pretutindeni

va trebui să te obișnuiești cu lucruri simple care țin

mintea bine învelită într-un ghem cețos de amețeală să colecționezi

timbre înaintea oricărei furtuni anunțate

ceva scurt și cuprinzător noi într-o carte despre apocalipsă

cu ilustrațiile autorului”

(instrucțiuni, p. 43)

Mi-ar plăcea, am spus de curând, să pot alege pentru orice examen (de conștiință) versurile acestea și să rog pe altcineva să spună câteva cuvinte despre ele. Ca să verific dacă nivelul de receptare a durerii este același ca al meu, cel puțin pentru o secundă, dacă nivelul de receptare a durerii pe scara Vas a ajuns în punctul maxim, acela în care analgezicele sunt inutile și proximitatea neantului nu te mai sperie:

„corpul face față

torpilelor durerii cu anduranța unui taur din Pamplona.”

Ca cititor, să te așezi, dacă e posibil, pe un palier de autenticitate. Sensurile ajung într-un mod misterios la tine, așa cum ajung lucrurile esențiale despre frică. Frica dă sens precauțiilor. Frica dă sens industriei de liniștire a adulților:

Am trăit cele mai glorioase lucruri în 2019.

M-am căsătorit. Am absolvit. Am făcut un copil.

Am tradus, am scris o disertație, am învățat câteva

lucruri esențiale despre frică, am râs mult și am făcut ceea ce

fac oamenii când se pregătesc să intre în timp, să-și propage

informațiile genetice în viitor.

Ce nu m-a omorât nu m-a făcut mai puternică.

Ce nu m-a omorât abia așteaptă să o facă.

Am avut grijă cu cine îmi fac intertextele, am privit

la microscop cum o depresie mică încerca să-și facă

loc lângă una mare.

Dar vine noaptea și în rezerva 12 somnul se lasă așteptat

mai ceva ca rezultatul unui test de sarcină.

Acum, când s-a lăsat liniștea și greierii și-au început

cântecul de împerechere, e momentul maximei singurătăți.

Părăsit de ajutoarele sale, calmantele, corpul face față

torpilelor durerii cu anduranța unui taur din Pamplona.

Privesc spre fereastra spitalului și ca să-mi distrag atenția

construiesc din imaginație peisajul de afară. Compun în

minte primele cifre din CNP-ul fiului meu. Inventariez instrumentele

prin care industria copiilor a venit în ajutorul părinților.

Pătuțuri cu norișori din materiale biodegradabile și non-sintetice.

Balansoare și leagăne cu baterie. Carusel cu funcții multiple, ax rotitor și

melodii în trei limbi străine pentru a face din urmașii noștri niște mici

poligloți gata oricând de emigrare. Scaune cu vibrația mareelor, ursuleți

cărora le bate inima, perne cu miros de mamă și cd-uri cu 24 de ore de sunete albe.

Închid ochii și citesc ca la un examen oftalmologic cuvintele pe care un mag al capitalismului le scrijelește pe tăblița minții mele

HENT                  DUNHILL              MDMA              LSD             M&M

RIVOTRIL                 ANXIAR               TRAMADOL                STILNOX

TWIX                    DUREX                STRONGBOW                 ABSINTH

Am învățat totul despre industria liniștirii adulților.

(pp. 56-57)

„Dacă cineva ar vrea să-mi povestească viața

pe Wikipedia, aș vrea să rețină un singur lucru:

cum ne țineam de mână în somn, ca vidrele în apă

pentru a nu fi purtate de curent

una de lângă cealaltă.” (p. 19)

„când stau pe spate prin cap îmi trec imagini cu tine –

telegondole

în care e cald & frumusețea derutantă a unui gest salvează

telegondole ca niște păianjeni tineri împinși spre flacăra aragazului” (p. 42)

„ne-am ridicat de la masă puțin amețiți am vrut

să-mi sigilez timpanele să țin toate

poveștile pe care mi le-ai șoptit într-o singură noapte

așa cum bunica păstrează siropul de trandafiri în sticle de grolsch

din camera de alături se auzeau râsete cântecul fumigen al dozelor de bere

al țigărilor înăbușite pe suprafețe umede m-am strâns

în tine ca o insectă sinucigașă în burduful acordeonului și am început

să plâng mi-am închipuit că eu sunt dirijorul

care după concert își freacă mâinile cu sodă încercând să scape

de orice urmă

te-am întrebat până când o să rămânem așa

mi-ai desenat o inimă cu bronhii mi s-a părut că

tremură puțin foarte

puțin”

(p. 21)

„Aici la noi poți

fi singur pentru tot restul vieții.”

(p. 9)

„Descrie-te în zece cuvinte. Ai grijă ce alegi, cuvintele creează imagini,

iar imaginile îi pot afecta emoțional pe cei din jurul tău.

Ce-ți place cel mai mult la tine? Ce detești cel mai tare la tine?”

(p. 46)

Despre autoare găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Anastasia Gavrilovici (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și cursurile de masterat ale Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. A fost, în ultimii ani de liceu, redactor-șef adjunct al revistei „Alecart”, apoi a trecut prin „Zona Nouă”, iar din 2016 face parte din redacția „Poesis internațional”. A publicat poezie, cronică literară și eseu și a tradus cărți din engleză și spaniolă (Kurt Vonnegut, Ernesto Cardenal).

Citiți-i cartea! O să fie cam aglomerat în jurul vostru, atenție! nu sunteți unicul cititor, dimpotrivă, peste umăr puteți zări o mulțime.

Industria liniștirii adulților de Anastasia Gavrilovici