Două moduri de relaționare cu propriul eu și același rezultat: acceptarea propriei identități

Debutul ex-abrupto al unei pandemii pune la grea încercare individul uman indiferent de contextul spațio-temporal. De-a lungul evoluției sale ca specie, omul s-a confruntat cu nenumărate astfel de episoade bulversante și se va mai confrunta. În ciuda numeroaselor „revoluții” pe care le-a generat (cu bună știință sau nu), reacțiile și deciziile din ultimii doi ani ne arată/confirmă faptul că nu am evoluat aproape deloc din anumite privințe: suntem la fel de speriați în fața necunoscutului, la fel de intoleranți (poate chiar mai intoleranți decât ne-am fi așteptat) unii față de ceilalți, enervant de naivi (internetul abundă în continuare de știri false, prezentate într-un ambalaj atractiv, care sunt preluate fără pic de discernământ) și incapabili să avem un dialog interior. Dar de ce un dialog interior? Astăzi, când media face tot posibilul să nu avem un astfel de dialog cu noi înșine, putem observa cu ușurință efectele: nenumăratele atacuri cu arme de foc în SUA și în alte părți ale „lumii civilizate”, creșterea exponențială a persoanelor diagnosticate cu forme grave de depresie, numărul în creștere de crime aparent nejustificate, urmate de sinuciderea ucigașului etc. Psihologii propun un demers anevoios, aproape interminabil de găsire a unor soluții constructive pentru noi înșine, dar din fericire avem la îndemână și alte moduri de exorcizare a răului și de readucere  în prim-plan a umanității noastre.

Stanley Tucci și Katherine May, pe cât de diferiți ca origine, pregătire profesională, pe atât de asemănători în reacții și în aprecierea frumosului din noi și de lângă noi, au apelat la memorialistică pentru a ne readuce aminte că soluțiile sunt la îndemână și că suntem frumoși atât timp cât ne acceptăm pe noi și pe cei cu care interacționăm. Dacă Stanley Tucci se declară un „scriitor de ocazie”, Katherine May își asumă această „meserie”, deloc ușoară, cu nenumărate suișuri și coborâșuri. Motivația celor doi autori este surprinzător de asemănătoare, deși modul de abordare este total diferit: Gust al lui Tucci este un prilej de readucere aminte a unor momente cheie din experiența de viață mai mult decât bogată a autorului, pe când în Iernile sufletului  Katherine May împletește armonios amintirile cu experiența de zi cu zi dintr-o iarnă sabatică pe care și-a impus-o după o succesiune de evenimente personale bulversante. De altfel și Stanley Tucci publică Gust în 2021, după ce o experiență traumatizantă l-a obligat să își reconsidere multe dintre decizii și chiar stilul de viață:

„Am decis să scriu despre această experiență dureros de ironică deoarece boala mea și efectele secundare brutale ale tratamentului m-au făcut să înțeleg că mâncarea nu era doar o parte uriașă a vieții mele; era în esență viața mea. Mâncarea mă lega emoțional de un loc și în același timp mă ducea în alte locuri. Mă alina și mă supăra. Era parte din țesătura care alcătuia sinele meu creativ și pe cel domestic. Îmi permitea să-mi exprim iubirea față de persoanele pe care le iubeam și să stabilesc legături cu oameni noi de care m-aș fi putut îndrăgosti. Când călătoream, m-a ținut în legătură cu familia mea indiferent unde m-am aflat în lume, fie în vacanță sau gătind pentru mine și pentru câțiva colegi pe parcursul unor filmări în locație. În timpul unor asemenea mese le explicam celor prezenți că rețetele pe care le folosisem fuseseră transmise de-a lungul mai multor generații. Aceste mâncăruri modeste călătoriseră din Calabria până în Statele Unite și de acolo până la Londra, iar acum, ca să dau un exemplu, odată cu mine până la un mic bungalou din Lake District, Anglia, unde au hrănit un întreg grup nou de oameni care abia intraseră în viața mea. Văzând că oaspeții mei mâncau cu poftă din bucatele pe care le pregătisem, am fost cuprins de o mare mândrie familială.” (Stanley Tucci, p. 257)

Citind cele două volume, este imposibil să nu constați legătura intrinsecă cu mâncarea și, totodată, faptul că pentru ambii autori este mai importantă călătoria de la ingrediente până la produsul finit decât produsul final. Plăcerea lucrurilor simple, dar de foarte bună calitate ne este transmisă în două moduri diferite, dar la fel de incitante. De-a lungul vieții, chiar dacă Katherine May e semnificativ mai tânără decât Tucci, ambii autori învață și redescoperă iar și iar valorile transmise de familie și cât de mult contribuie acestea la construcția propriei identități. Într-o societate în care ritmul cotidian nebun este aproape incontrolabil, Katherine May, la fel ca mulți alții, trece printr-o criză profundă, dar, pentru că a reușit să aibă un dialog interior permanent cu ea însăși, reușește să o gestioneze. Pe de altă parte, jurnalul iernii sufletești (detașarea de tot ce a provocat criza personală) o ajută să accepte „pauza” neașteptată, să își reconsidere reperele personale:

„Arborăm în public o figură curajoasă și jelim în particular; ne prefacem că nu vedem durerea altora. Tratăm fiecare iarnă sufletească precum o anomalie jenantă care ar trebui ascunsă sau ignorată. Asta înseamnă că am transformat în secret un proces cât se poate de banal și, ca atare, le-am acordat celor care-l îndură un statut de paria, obligându-i să se retragă din viața de zi cu zi pentru a-și ascunde eșecul. Pentru asta plătim un preț uriaș. Iarna sufletească aduce cu ea unele dintre cele mai profunde și revelatorii momente din experiența umană, iar înțelepciunea aparține celor care și-au trăit iernile.

În lumea noastră contemporană, mereu prinsă cu multe treburi, încercăm întruna să amânăm instalarea iernii sufletești. Nu-i îngăduim niciodată să se facă simțită pe deplin și nici nu avem curajul de a recunoaște că ne-a răvășit.

O trăire a unei aspre ierni sufletești ne-ar face bine câteodată. Trebuie să încetăm să mai credem că aceste perioade din viața noastră sunt cumva prostești, un eșec al nervilor, o lipsă de voință. Trebuie să ne oprim din încercarea de ale ignora sau de ale da deoparte. Sunt reale și cer ceva de la noi. Trebuie să învățăm să poftim iarna sufletelor noastre.

E posibil să nu avem libertatea de a alege dacă să ne trăim iarna sufletească, dar putem alege cum să o trăim.” (Katherine May, p. 19)

În procesul de maturizare, acceptarea „slăbiciunilor” proprii nu e suficientă. Nostalgia unor vremuri apuse, a copilăriei nu ajută nici ea prea mult. Mai e mult drum de parcurs… Cei doi autori ne descriu cu o sinceritate debordantă propriile momente de slăbiciune și cum au reușit să le transforme în experiențe constructive, detașându-se de toate constrângerile sociale. Întoarcerea la rețetele pe cât de simple, pe atât de savuroase ale mamei, tatălui și a altor persoane dragi este cheia reușitei în acest proces dificil pentru Tucci, care va tăia nodul gordian mutându-se în Anglia, departe de „lumea dezlănțuită” a show-businessului american. Povestirea acestor rețete în paginile autobiografie sale te va determina să te duci în bucătărie și să le încerci. Reușita e garantată, chiar dacă ești începător într-ale gătitului. Pastele gătite de tatăl său vinerea te vor convinge:

„Când se apropia ziua de vineri, pentru că bugetul casei fusese întins până la limită, mesele de sfârșit de săptămână erau sortite să fie simple, necostisitoare. Cu toate acestea, dat fiind talentul înnăscut al italienilor de a face ceva substanțial din practic nimic, nu pot spune că sufeream. Vinerea era de regulă singura seară în care tatăl meu gătea, pentru ca mama să se poată bucura de odihna de care avea atâta nevoie. Ea devenea ajutorul de bucătar, asistându-l pe tata când era nevoie. Cina obișnuită de vineri era una dintre cele câteva mâncăruri pe care tatăl meu le pregătea cu ușurință. Cea mai simplă și cea mai frecvent preparată era pasta con oglio e alio (paste cu usturoi și ulei de măsline).” (S. Tucci, p. 22 – 23)

Evident că meseria de actor îl va aduce pe Tucci în preajma unor personalități care te intimidează numai pronunțându-le numele, lucru pe care Tucci nu se ferește să îl recunoască (vezi relatarea despre întâlnirea cu Mastroianni) și în locații care de care mai exotice, unde, inevitabil, experiențele culinare îmbogățesc trăirile personale și lărgesc orizontul cunoașterii. Călătoriile o vor ajuta și Katherine May să treacă mai ușor pragurile maturizării și integrării în reperele cotidiene. Evident că și în cazul ei, ridicolul este resimțit din plin, dar acceptarea lui este condiție sine qua non într-u proces lung, anevoios, chiar dureros de dificil uneori:

„Dar iat-o: iarna mea. E o invitație deschisă să fac trecerea la o viață mai sustenabilă și să reiau controlul asupra haosului pe care l-am creat. E un moment în care trebuie să intru în starea de solitudine și de contemplare. Mai e și un moment când trebuie să mă îndepărtez de legături vechi, când trebuie să las anumite prietenii să se răcească, chiar dacă numai pentru o vreme. E un drum pe care am mers de nenumărate ori în viața mea. Am deprins setul de abilități necesare pentru a trăi dificila iarnă sufletească.

Chiar dacă nu mi-am dat seama că vine iarna, măcar am prins-o în fazele timpurii. Sunt doar puțin pierdută, atâta tot; doar puțin întunecată, ca ferestrele mele. Sunt hotărâtă să intru conștientă în iarnă, să fac din ea un soi de exercițiu pentru a mă înțelege mai bine. Vreau să evit să mai fac aceleași greșeli din nou. Aproape că mă întreb dacă ar fi posibil ca pe undeva să existe ceva plăcut în ea, dacă aș fi suficient de bine pregătită. Pot să simt că urmează declinul; știu că gătitul supei și coptul nu mă pot susține la nesfârșit. O să fie mai rău de atât: mai întunecat, mai anevoios, mai singuratic. Vreau să-mi aștern un pat din paie, ca lovitura să fie mai blândă când va veni. Vreau să fie totul pregătit.” (Katherine May, p. 29)

Pentru a te maturiza este nevoie de o mare calitate, pe care ambii autori o evidențiază: trebuie să fii un foarte bun ascultător, dar nu numai atât: să integrezi cele „auzite” în propriul sistem de valori și să transmiți mai departe, fără urmă de egoism, propriile eșecuri și propriul succes. Fericirea este în plăcerea lucrurilor simple, dezarmant de simple, fie că e vorba de un fel de mâncare cu doar cinci ingrediente (vezi rețetele lui Tucci), fie că e vorba de murături sau joaca în zăpadă:

„Privind iarna și ascultând cu atenție mesajele ei, aflăm că efectul este adesea disproporționat în raport cu cauza; că greșeli mărunte pot duce la dezastre imense; că viața este adesea al naibii de nedreaptă. Dar continuă să se deruleze cu sau fără consimțământul nostru. Învățăm să privim mai cu blândețe crizele altor persoane, pentru că ele sunt adesea vestitori ai propriului nostru viitor.” (Katherine May, p. 14)

Cele două volume își merită locul pe rafturile noastre de acasă. Ne vom întoarce la ele iar și iar, doar pentru a ne readuce aminte că propriile noastre trăiri, experiențe sunt parte a unei călătorii fascinante, la capătul căreia ne întâlnim cu propria noastră umanitate, dar pentru asta ai nevoie de tihnă (impusă sau autoimpusă, nu contează, dar obligatoriu acceptată) și de gust (unul din simțurile adeseori neglijat, dar atât de important.

Gust: autobiografia mea culinară de Stanley Tucci

Editura: Publica

Colecția: Victoria Books

Traducerea: Adina Avramescu

Anul apariției: 2022

Nr. de pagini: 272

ISBN: 978-606-722-521-1

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.

*

Iernile sufletului: despre tihnă și refugiu în perioade dificile de Katherine May

Editura: Nemira

Colecția: Orion

Traducerea: Andreea Călin

Anul apariției: 2021

Nr. de pagini: 224

ISBN: 978-606-43-1238-9

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Am citit dintotdeauna aproape orice îmi cădea în mână, de la SF-uri la romane de dragoste, ce să mai spun despre cărțile de aventuri și romanele polițiste din copilărie. Astăzi citesc cu predilecție memorii, jurnale, cărți dedicate istoriei orale și, în general, tot ceea ce este despre destine umane.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura