„Îndrăznește să dezamăgești. O copilărie în Turcia” de Özge Samanci

Întotdeauna am considerat că, în marea lor majoritate, cărțile pentru copii sunt compromise încă de la început, chiar și numai pentru faptul că sunt scrise de maturi. Viața corupe copilul din noi, iremediabil, iar suspiciunea că acele cărți care sunt destinate copiilor nu sunt decât niște instrumente de educare și manipulare a copilului, de pregătire a acestuia pentru maturitate, și nicidecum de delectare sau de înțelegere a acestuia, m-a bântuit încă din copilărie, de când am început să le tratez cu neîncredere, pentru că mă simțeam înșelată. Singurele cărți pentru copii pe care le acceptam cu dragă inimă, fără să-mi dau seama de ce, erau amintirile din copilărie. Poate pentru că, scriind la persoana întâi atunci când te copleșesc amintirile, oricât de mulți ani ai avea, nu poți rezista emoțiilor trăite cândva și redevii copil. Doar atunci poți fi un copil autentic; matur, dar copil. Doar în amintirile din copilărie eroii nu sunt niște personaje imaginare, pentru care copilăria este doar jucării și povești, ci niște omuleți care împart aceeași realitate cu maturii, doar că o văd diferit.

Poate din acestă cauză am înțeles de ce fiică-mea a aruncat cât colo cartea recomandată de școală pentru vacanța de iarnă, despre eroii basmelor românești, pentru a citi, cu interes, o carte despre copilăria unei fetițe din Turcia, cu titlul intrigant Îndrăznește să dezamăgești, fetița în cauză fiind Özge Samanci, autoarea. Cauza poate fi și alta, însă – faptul că este o carte cu benzi desenate, viu colorată, cu pagini plăcute la atingere… Oricare ar fi cauza care a determinat-o pe ea să citească cartea, e cert faptul că aceasta m-a intrigat și pe mine atunci când fiică-mea a dat buzna în odaia mea și mi-a zis: „Mama, cât mă bucur că nu trăiesc în Turcia!”.

Era o noutate faptul că Republica Moldova a căzut, cu cel puțin o poziție, în topul țărilor în care nu vrea să trăiască fiică-mea (opțiunile preferate fiind, în schimb: 1. Canada – nu e de mirare, căci aude mereu, printre colegi și prieteni: „Învăț franceza, ca să plecăm în Canada”, „Ba trebuie să înveți engleza ca să pleci în Canada!”, „Părinții mei au susținut examenul și plecăm în Canadaaaa!!!”; 2. Italia, pentru că, de: „Jeaca asta mi-a trimis-o mama, din Italia.”, „Telefonul e din Italia, de la tata.”, „Bunica îmi trimite, în weekend, colet de la Italea!”; sau măcar 3. România: „Mama, prietena mea, Ana, a plecat să locuiască în România!” sau „Mama, chiar și verișoarele mele s-au mutat la București!”. Am impresia că fiica mea ar putea să creadă că ceva e în neregulă cu familia noastră pentru că mama, tata și toți buneii sunt pe loc, iar uneori îmi pare și mie că trebuie să-mi fie rușine pentru că mă simt, în țara mea, ca acasă.).

Așadar, acea exclamație m-a făcut să las cartea mea pentru mai târziu și să mă alătur fiicei mele, pentru a citi cartea cu amintiri din copilărie. Să vorbesc, ca matur, despre o carte pentru copii mi-ar părea aproape la fel de fals ca și să scriu o carte pentru ei, dar mă salvează câteva împrejurări: cartea pentru copii e cu învățături (și) pentru maturi, cronica o scriu tot pentru maturii care iau cărți copiilor și, ca să mă simt pe deplin ispășită, am pornit un dialog activ cu Raluca, fiica mea, pe marginea cărții, astfel încât să obțin și părerea sau măcar impresiile ei asupra subiectului. A fost un exercițiu din care am avut de câștigat ambele: ea a aflat lucruri noi despre diversitate, eu am aflat lucruri noi despre fiica mea.

Spuneam, mai sus, că ei, copiii, sunt omuleții care împart aceeași realitate cu noi, dar în Turcia, mai mult decât orice, realitatea politică intră în viețile tuturor pe nepusă masă. Și dacă pe un copil din Moldova această realitate îl surprinde și îl face să-și prețuiască un pic mai mult propria țară, atunci cel din Turcia nu are altă opțiune decât să o accepte așa cum e și să-și trăiască copilăria ca un copil de oriunde, cu multe întrebări, uimiri, frici, dar și distracții, zâmbete și visuri.

Özge dedică cartea mamei, tatălui, surorii sale și unchiului Nihat, cei care sunt, de fapt, personajele principale ale cărții și a căror poveste, din care ea face parte, începe să o depene începând cu 1981, pe când ea avea șase ani, și o va urmări până în momentul în care Özge decide ce vrea să facă cu adevărat în viață, moment care survine nu înainte de înscrierea la facultate, ci abia după absolvirea acesteia. Deloc surprinzător acest fapt – atât de mulți copii, ba chiar și maturi, nu-și găsesc decât foarte târziu (sau defel) menirea în viață, încât înclin să cred că Özge e, mai degrabă, o norocoasă, cu a sa „întârziere”. Oare nu este o ironie faptul că partea vieții pe care o considerăm cea mai lipsită de responsabilități este și cea în care trebuie să luăm cea mai responsabilă decizie: ce vrem să devenim? Poate de aceea Özge Samanci denumește abia ultimul capitol, cel în care ia decizia, „Începutul”, pentru că tot ce urmează după această decizie contează mai puțin, copilăria fiind acel drum important, emoționant, dar și plin de incertitudini, care merită atenția tuturor, copii și maturi, un drum care ne arată calea pe care o vom urma toată viața, un drum pe care ea îl ilustrează (la propriu și la figurat) cu atâta iscusință. În acest tip de căutări, Özge este mai degrabă un copil universal, fapt ce mi-l confirmă și notițele Ralucăi cu privire la carte:

„Cred că Özge seamănă foarte mult cu mine, pentru că este veselă și curioasă, dar la fel ca ea, nici eu nu știu ce talent am și mi-e frică că n-o să aflu niciodată. Mă bucur că ea a găsit talentul său și sper că și eu îl voi găsi pe al meu”.

Dar nu doar căutările, ci, în general, copilăria protagonistei nu ar avea nimic neobișnuit, ar fi o copilărie cu peripeții și ghidușii, cu zâmbete și scâncete, precum și cu dorințe arzătoare și nevinovate de copil, dacă nu s-ar desfășura într-o țară cu regim opresiv și dictatorial în care armata execută oameni nevinovați, printre care și un băiat de 17 ani sau pe profesorul de educație fizică, împreună cu soția sa, în fața copilului de trei ani, sau în care este interzis mersul pe stradă după ora 11, sau în care riglele cu forme standard, pe care le cunoaștem toți, alea cu cerc, triunghi, pătrat… conțin și conturul profilului lui Atatürk, pentru că „dacă vrei să-l desenezi pe Atatürk, trebuie să-l desenezi cum trebuie. Altfel e de rău”. Da, acel Atatürk pe care noi ceilalți, neturci, îl admirăm atât de mult pentru că a secularizat țara; iată chiar și imaginea lui era folosită pentru îndoctrinare, în Turcia anilor ’80, și trebuia să vrei să mori pentru viteazul nostru conducător, pentru că „toți turcii se nasc soldați”, iar jurământul elevului, care e rostit de 800 de ori până acesta termină școala primară, conține versurile:

„O, Mare Atatürk

cel care ne-ai dat viața de azi!

Jur solemn să merg

pe drumul pe care tu ni l-ai deschis,

spre țelul pe care tu ni l-ai arătat

neîncetat.”

Într-o asemenea țară, nu doar Özge, care era din părinți liberali, avea de suferit, ci și copiii celor mai radicali părinți:

„Eram amândouă nefericite. Era un adevăr în ceea ce simțeam și eu, și Merve. Felul în care abordau turcii problema religioasă îmi amintea de radioul nostru stricat: Nu se aude nimic. Și când învârteam de buton doar puțin… Era prea tare. Nu exista cale de mijloc”.

Dacă multe amănunte referitoare la regim și viața cotidiană nu sunt înțelese de un copil (și, fie generează o mulțime de întrebări, fie sunt neglijate), sunt câteva ilustrate și detalii explicite care nu au putut trece neobservate de fiica mea:

„Vara trecută am fost în orașul ei natal, Izmir, dar n-am aflat atât de multe despre Turcia câte am aflat din cartea ei. Vara vroiam să mă mut în Turcia, dar acum nu mai vreau. Am înțeles că nu poți să cunoști o țară numai ducându-te la odihnă în acea țară”.

Pe lângă tema căutării de sine pe fonul unei realități istorice dure, conflictul dintre generații este, de asemenea prezentat, Özge fiind fiica unui orfan care își dorește, pentru fiicele sale, o viață mai bună decât a sa, și depune în acest sens nu doar eforturi, ci și cerințe clare față de acestea în privința alegerilor pe care trebuie să le facă în viață. Un tată bine intenționat, dar desensibilizat de împrejurări o face pe Özge opacă față de propriile porniri interioare, dorința de a nu-l dezamăgi având prioritate.

Dacă această carte vă pare prea traumatizantă pentru un copil, să știți că conține mai puțin sânge decât poveștile cu vampiri și monștri la care se uită copiii încă de timpuriu și mult mai mult sens, dar totuși poate că nu e cazul să o oferiți celor sub vârsta de nouă-zece ani. Totuși, tragedia din spatele copilăriei lui Özge e sesizată mai puțin de copii; Raluca s-a distrat copios pe parcursul celei mai mari părți a lecturii, în timp ce eu am avut mereu, dar mai ales la bucățile cele mai amuzante, un sentiment complex compus dintr-un amestec de compasiune și empatie pentru părinți, de simpatie și duioșie pentru Özge și sora sa, precum și de tristețe față de soarta amară a unor oameni nevinovați.

Faptul că Îndrăznește să dezamăgești oferă atât o poveste amuzantă pentru copii, cât și idei destul de profunde pentru a pune pe gânduri (inclusiv) maturii, mă face să cred că nu este o carte destinată exclusiv copiilor, deși asta pare la prima vedere, și să mă bucur că autoarea nu și-a ratat talentul.

Probabil pentru că fac parte din tabăra părinților, îl îndreptățeam, în sinea mea, pe tatăl protector, pentru că își iubea fetele și pentru că le-a oferit o educație și un simț al disciplinei fără de care poate că Özge ar fi eșuat și ca artistă, dar, încă mai adânc în sinea mea, sper… că și copiii mei mă vor dezamăgi, într-o zi, la fel de frumos.

Nu mă îndoiesc că, în realitate, s-a întâmplat exact cum presupune Raluca:

„Özge nu-și găsea talentul pentru că nu vroia să-l dezamăgească pe tatăl ei care dorea ca ea să devină inginer. Totuși l-a dezamăgit, dar cred că după ce Özge a scris această carte, el este mândru de ea.”

„Îndrăznește să dezamăgești. O copilărie în Turcia” de Özge Samanci