A.P.Cehov și condiția actorului de „provincie”

Cu siguranță că orice iubitor de teatru are printre preferințele sale cel puțin o piesă scrisă de celebrul dramaturg rus A.P. Cehov. Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la nașterea acestuia, iar diferitele companii teatrale publice sau private au inclus în repertoriul stagiunii 2019-2020 cel puțin una dintre capodoperele acestuia. Teatrul Regina Maria din Oradea nu face excepție: a inclus în programul lunilor ianuarie și februarie Ursul și Cerere în căsătorie, un spectacol a cărui premieră a avut loc în stagiunea 2018-2019. Unii spectatori poate că nu sunt familiarizați cu piese într-un singur act, dar A.P. Cehov își confirmă valoarea literară atât în Ursul cât și în Cerere în căsătorie. Replicile savuroase care se succed într-un ritm alert te fac să zâmbești imediat, iar pe alocuri chiar să râzi cu poftă. Deși acțiunea se petrece undeva, cândva, într-o Rusie rurală de secol XIX, dialogul este cât se poate de actual. Ursul, nu întâmplător subintitulat Farsă într-un act, ne demonstrează complexitatea de trăiri interioare pe care le poate avea un bărbat aflat la vârsta deplinei maturități. Deși aflat pe drumuri de mai multe zile, prăfuit și beat, Grigori Stepanovici Smirnov ajunge în casa văduvei Elena Ivanovna Popova decis să nu plece fără recuperarea sumei împrumutată soțului, între timp decedat. Dialogul cu propiul ego atinge cote paroxistice după ce văduva întrerupe brusc convorbirea, anunțându-l că nu are cum să îi dea banii datorați, iar slujitorul acesteia refuză să îl ia în considerare. Punctul culminant al acestui dialog este momentul în care realizează că, deși urmau să se dueleze (el și Popova), s-a îndrăgostit iremediabil. Gesturile Elenei Ivanovna nu îl mai uimesc deloc pe slujitor! Peste șase luni va ajunge din nou văduvă, iar cercul vicios…

Cerere în căsătorie este tot o piesă cu trei personaje, jucate de aceeași actori. Registrul este un pic diferit, dar dramele interioare ale tânărului cu un oarecare retard mental și al domnișoarei aflată pe punctul de a fi considerată „fată bătrână” sunt similare cu cele ale lui Grigori Stepanovici Smirnov. Venit să o ceară în căsătorie pe Natalia Stepanovna, fiica vecinului său, Ivan Vasilievici Lomov intră rapid într-o dispută verbală cu aceasta, iar cererea în căsătorie uitată. Orgoliile celor doi se dovedesc un obstacol serios, iar tatăl viitoarei mirese depune eforturi considerabile pentru a-i face pe aceștia să concretizeze cererea în căsătorie, o formalitate mai mult decât necesară peste care nu se putea trece într-o societate tradiționalistă, așa cum era Rusia în a doua jumătate a secolului XX.

Deși textele lui Cehov sunt deosebit de ofertante atât pentru regizori, cât și pentru actori, montarea propusă de Petre Panait pare lucrată pe fugă, nefinisată. Gesturile actorilor sunt ușor agresive, exagerate pe alocuri, tonalitatea vocii uneori prea ridicată. Deși spectatorul este pregătit să intre în atmosferă cu ajutorul unei melodii rusești (splendidă de altfel), fragmentele muzicale nu sunt gestionate atent pe parcursul piesei: sunetul prea puternic te determină să ieși din context. Cel mai mult m-a surprins neplăcut blazarea și formalismul lui George Voinese, care l-a întruchipat pe slujitor în Ursul și pe tatăl nerăbdător să își vadă fiica căsătorită în a doua piesă. Un oarecare formalism transpare și din jocul Ioanei Dragoş-Gajdó, dar aceasta încă mai are plăcerea de a juca, iar micile trucuri actoricești la care apelează o ajută să ducă rolul cu bine până la capăt. Șerban Borda are două roluri consistente, comicul de situație fiind bine susținut actoricește de către acesta. Feed-back-ul spectatorilor mi s-a părut unul ușor exagerat: aplauzele îndelungate și comentariile mai mult decât laudative m-au pus pe gânduri. Analizând la rece reprezentația și reacțiile publicului, ajung la concluzia că „provincia” este încă înregimentată în anumite tipare, consumatorul de cultură este îndeobște din generația celor de peste 50 de ani, marcat de reperele și tiparele ideologice național-comuniste. Dacă un actor precum George Voinese a avut neșansa să obțină repartiția pe post într-un oraș de provincie, în care muncitorul era figura cheie, înțelegem de ce jocul său nu mai trasmite bucurie, plăcere… E adevărat că publicul contemporan nu este „proletar”, dar rămâne înregimentat în tipare care nu încurajează crerativitatea; actorul se vede nevoit să renunțe la umorul subtil, comicul de limbaj și gesturile duplicitare pentru ca mesajul frust să fie integrat de spectator în propriul sistem de valori. Într-un astfel de context, regizorul trebuie să cizeleze foarte atent tonalitatea, gesturile, interacțiunea și încadrarea în spațiu a personajelor, ceea ce Petre Panait nu a reușit decât parțial. Dar Cehov rămâne, indiscutabil, un autor care va ajunge la inima publicului și peste 20, 30 sau chiar 50 de ani.