„Iluminismul. Căutarea fericirii. 1680 – 1790” – o analiză

Ritchie Robertson este profesor de limbă și literatură germană, scriitor și academician, iar unul dintre cele mai recente titluri ale sale este The Enlightenment. The Pursuit of Happiness, 1680-1790, publicat în anul 2020 și tradus în limba română de Andreea Popescu, în anul 2023, la Editura Litera. Cartea este structurată în 14 părți echilibrat organizate, cuprinzând, în ordine cronologică, toate palierele de analiză, semnificative pentru identitatea curentului iluminist. Intervalul cronologic supus studiului este bine delimitat și semnificativ istoric: din perioada primelor elemente ale Iluminismului, adoptarea și aplicarea lor, hermeneutica iluministă până în secolul modernității, veacul al XVIII-lea, definit de marile revoluții mondiale: Revoluția Americană, Revoluția Franceză, evidențiind și consecințele faptelor istorice, precum adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului și Cetățeanului și a primelor constituții moderne.

Autorul începe cercetarea prin definirea a ceea ce înseamnă Iluminismul și a ceea ce îl definește în epoca în care apare, susținând că:

Iluminismul se referă la o perioadă istorică pe care am decis să o încadrez în cartea de față între 1680 și aproximativ 1790. În această epocă, Iluminismul reprezintă eforturile gânditorilor, scriitorilor și conducătorilor din mai multe țări de a crește bunăstarea oamenilor printr-un proces numit iluminare.

La baza curentului cultural, în accepțiunea autorului, pot fi stabilite următoarele principii definitorii, care pot suferi modificări în funcție de spațiul istoric: rațiunea, știința, umanismul și progresul. Fiecare va fi supus analizei independent sau interdependent, realizându-se o osmoză ontologică a acestora, încadrată în sistemele filosofice ale marilor gânditori ai vremii: Kant, Locke, Hume, Leibniz, Adam Smith, Voltaire, Rousseau, precum și alții.

Ritchie Robertson își stabilește ca premisă a cercetării nu doar să definească și să analizeze Iluminismul, ci să abordeze instrumentele istoriei mentalităților, a ideilor, astfel încât să surprindă aspectele aflate dincolo de tiparul definiției, reliefând Iluminismul

și ca o schimbare radicală a sensibilității, în urma căreia oamenii au devenit mai empatici față de sentimentele celorlalți și mai interesați de valorile umane și umanitare.

În această perspectivă, studiul se realizează dihotomic: atât asupra iluminismului național, cel decupat pe granița națiunilor, cât și asupra iluminismului internațional, privit ca un construct ideologic eterogen. Alegerea temei este justificată de autor prin faptul că, deși Iluminismul este îndepărtat în timp, rămâne la baza modernității ca un liant extrem de important.

Iluminismul plasează fericirea ca fiind scopul vieții fiecărui om, compusă din afecțiunea domestică, bunăstarea materială, un nivel rezonabil de libertate. Mai mult, scopul primar conturat de acest curent cultural se metamorfozează într-o concepție solidă, denumită eudemonism, care, însă, nu cuprinde și întrebările definitorii, precum: ce este fericirea? Cum poate fi atinsă? Astfel, pentru a completa analiza, se identifică două paliere: fericirea personală și fericirea publică, despre cea din urmă, filosoful german iluminist Christian Wolff susținea că fericirea publică, pe care statul avea datoria să o promoveze, asigura fericirea personală a fiecărui individ. Se poate observa o schimbare asupra finalității și scopului vieții de la epocile istorice trecute, mai ales de la cea medievală, la cea a Iluminismului: Evul Mediu stabilind la scop suprem al vieții mântuirea, pe când omul premodern și modern se definește intrinsec prin căutarea insațiabilă a stării de fericire. Un alt element definitoriu este rațiunea, care, de la început, se plasează antagonic față de superstiții, credințe populare. Conceptul de rațiune, însă, este dificil a fi definit, motiv pentru care se pot deduce sensurile sale prin perspective diferite: stoicii, care considerau că rațiunea îi permite omului să ducă o viață virtuoasă prin înțelegerea ordinii raționale a universului, perspectiva neostoică, avându-l ca exponent pe filozoful Baruch Spinoza, care considera că eliberarea din robia sentimentelor poate fi obținută numai prin intermediul rațiunii, perspectiva preiluministă, reprezentată și de filozoful Descartes, în timpul căruia se pune în circulație conceptul de rațiune de stat, pentru ca, în secolele XVII-XVIII să se facă trecerea de la raționalism la empirism, reprezentat, în primul rând, de John Locke. În viziunea kantiană, rațiunea era cuprinsă în conceptul vernunft, care însemna folosirea propriei rațiuni, diferită de verstand, care însemna a-ți folosi propriul intelect.

Istoricul Ritchie Robertson consideră că un rol extrem de important pentru Iluminism la avut Revoluția Științifică, bazată la început pe principiul aristotelic de teleologie – ființele însuflețite și neînsuflețite încearcă să atingă același scop, fenomen care începe să cuprindă primele frământări raționale asupra mediului înconjurător, asupra transformărilor științifice. Astfel, Francis Bacon considera că lumea se schimba radical de pe urma a trei mari descoperiri: busola, tiparnița, praful de pușcă, respingând vehement tot ce avea legătură cu magia, ocultismul. În aceeași perioadă, se conturează și o interogație definitorie: ce leagă res extensa cu res cogitans, materia cu gândirea, trupul și sufletul?, întrebare la care va fi apreciată viziunea lui Descartes, care susținea că respectivele două sunt cumva conectate prin spiritele animalice care intră în creier prin epifiză și se localizează în ceafă. Răspuns rămas valabil până la Newton.

Isaac Newton rămâne una dintre figurile emblematice ale Iluminismului științific, fiind exponentul științei experimentale, la baza căreia plasa faptul că filosofia naturală trebuia să înceapă cu o analiză. Viziunea sa științifică l-a poziționat în conflict cu Descartes și cu mulți dintre gânditorii vremii, cu atât mai mult când concepția sa religioasă a devenit cunoscută: nu credea în Treime. Deși îl accepta pe Hristos ca pe Fiu al lui Dumnezeu, considera că Fiul nu este deloc egal cu Tatăl.

Capitolul Știință și sensibilitate începe cu întrebarea Ce fel de ființe sunt oamenii și ce fel de ființe încearcă ei să devină? Răspunsurile pot fi date din varii perspective, din cea a rațiunii, a neostoicismului sau din perspectiva lui La Rochefoucault, care presupunea că principalul motor al acțiunilor umane este iubirea de sine, respingând virtuozitatea firească și naturală a lumii. În acest context, apare și discuția despre compasiune, despre care Adam Smith susținea că este o capacitate cognitivă, nu una emoțională, iar în opoziție cu sentimentul de compasiune este așezat cel de empatie (gr. Einfühlung), empatia fiind considerată o capacitate cognitivă. Apar conturate valențele eului, evidențiate cu atât mai bine la filozoful Hume, care identifica două tipuri de pasiuni: pasiunile directe (provin din plăcere sau durere și sunt imediate) și pasiunile indirecte (mândria, umilința, invidia, mila), concluzionând că pasiunile nu sunt nici raționale, nici iraționale.

Sociabilitatea definește în perioada Iluminismului relațiile care se stabilesc între ierarhiile sociale, la modul general, și între oameni, în mod specific. Astfel, sociabilitatea este văzută în două feluri: un instinct uman de bază sau un egoism rațional, indiferent de palierul agreat, sociabilitatea avea nevoie de o limbă comună, care putea face comunicarea posibilă. În aceeași măsură, politețea este un fundament al vieții sociale, făcându-se clar diferența între a fi politicos și a fi binecrescut. La baza întrunirilor în saloanele sau cafenelele iluministe se afla principiul lui Voltaire: il faut se communiquer avec politesse.

Saloanele erau parte a unei culturi aristocratice dedicate timpului liber. Idealul de aisance sau dezinvoltură constituie un contrast puternic față de părerea modernă că împlinirea de sine și demnitatea morală provin din muncă. Principala lor formă de manifestare era conversația, guvernată întotdeauna de regulile politeții. Oamenii vorbeau despre carierele altora, progresul social, relații amoroase și scandaluri. Vorbeau despre politică și își încercau mâna la intrigi politice.

În aceeași perioadă, apăreau primele cluburi de carte, la care participarea se făcea pe baza unei taxe modice, care le permitea acces la un anumit număr de cărți, ziare, periodice, dat fiind că valoarea cărții era una foarte mare, nepermițând un acces larg: Cei 125 de membri plăteau la început trei livre, plus o cotizație anuală care le permitea să citească 24 de cărți. Statutele spuneau că clubul trebuia să cumpere toate ziarele și periodicele care sunt cele mai utile societății și cărți despre comerț, marină, istorie, artă și literatură.

Educația iluministă este un alt domeniu de interes, iar în secolul al XVIII-lea cartea de căpătâi în această sferă era volumul lui Rousseau, Émile (1762). Se susținea că viața bună a unui copil se conturează din primele zile, primii ani, dacă aceștia sunt petrecuți alături de mamă, dragostea maternă fiind principalul impuls al unei educații fructuoase. Învățarea trebuia realizată prin descoperire, copilul fiind lăsat să exploreze, să afle de la sursă, din experiențe, iar până la doisprezece ani educația ar trebui să fie negativă, adică să fie învățat despre periculozitatea viciilor și relelor obiceiuri. Tratatul este împotriva aplicării de ordine și pedepse copilului, însă evitând a transforma un copil într-un tiran. La nivel de educație școlară bogații și săracii erau educați împreună, programa era practică, iar lecțiile se țineau în germană (în loc de latină), se predau meșteșuguri și grădinărit, se punea accent pe jocuri și pe exerciții fizice, iar uniforma școlii era simplă și mai confortabilă.

În ceea ce privește lumea politică, Iluminismul pune în centru natura administrației (trebuia să fie eficientă, onestă, justă și imparțială), precum și tipologia politicianului, care ar trebui să fie aleși în fiecare an și au obligația să se comporte responsabil. Dintre formele de guvernământ, cea predominantă era monarhia, exercitată prin figura regilor, care sunt sacri, dar sanctitatea lor depinde de buna guvernare și trebuie să fie deposedați de ea dacă nu acționează cum trebuie. Principalul adept al monarhiei, ca formă de guvernământ, este Montesquieu, dar agreează o monarhie eliberată de arbitrariul despotismului și de dezordinea democrației. În același context, se poate discuta despre absolutismul iluminat sau despotismul iluminat. Astfel, autorul susține că termenul de absolutism iluminat se aplică politicilor practicate de mulți conducători din secolul XVIII și de miniștrii lor, iar ca exemple îi dă pe Carol al III-lea al Spaniei, Gustav al III-lea al Suediei, Leopold, mare duce de Toscana, extinzându-se exemplificarea și la alte spații istorice, precum Imperiul Rus, Franța, Prusia, Imperiul Otoman. Pe de altă parte, este teoretizată de gânditorii iluminiști și republica ca formă de guvernământ, idealul iluminist fiind o republică virtuoasă.

Deși erau puține exemple contemporane de republici, ideea de republicanism avea o pondere considerabilă în discursul politic, iar republica virtuoasă era un ideal obligatoriu. Autorii clasici ofereau informații ample despre organizarea republicilor greacă și romană.

Ultima parte a cărții aduce în atenția cititorului semnificația și schimbările prilejuite de revoluțiile moderne, considerându-se că, de pildă, Revoluția Franceză nu a fost o creație a intelectualilor iluminiști, deoarece iluminismul viza o revoluționare la nivelul ideilor, păstrând vechile fundamente, în timp ce, Revoluția Franceză schimbase radical multe paliere sociale și statale. Însă, ceea ce era agreat din cuprinsul revoluției era documentul care garanta drepturile cetățenilor și respectarea acestora.

Se consideră în general că drepturile omului, ca și concept, se numără printre moștenirile cele mai de preț ale Iluminismului Propoziții celebre din Declarația de Independență americană și din Declarația franceză a Drepturilor Omului și Cetățeanului se sună în urechi.

De-a lungul timpului, Iluminismul a fost receptat diferit, mai grav sau favorabil, în funcție de contextul istoric în care a fost analizat. Văzut ca un drum care a condus la Holocaust, ca o apoteoză a unor calcule ultraraționale sau ca un precursor al liberalismului, Iluminismul continuă să suscite discuții până în zilele noastre.

Cartea Iluminismul. Căutarea fericirii oferă o nouă perspectivă, amplă asupra unei perioade de mari transformări politice, economice, sociale și statale, surprinzând, dincolo de faptele istorice cronologice, și schimbările, la longue durée, produse de Iluminism.

Iluminismul. Căutarea fericirii. 1680 – 1790 de Ritchie Robertson