Guillermo Arriaga – „Bivolul nopții”

Am poposit din nou pe tărâmul literaturii latino-americane și am descoperit un roman interesant și fluid, straniu și amețitor, poate chiar înfricoșător pe alocuri. Un roman despre iubire și vinovăție, despre nebunie și despre moarte – o sumedenie de trăiri cvasi-cunoscute, reunite într-o manieră îndrăzneață în „Bivolul nopții”. Fiorul realismului magic străbate și această scriere, ca parte inseparabilă a literaturii latino-americane. M-au atras de la bun început două dintre citatele alese ca motto, aparținând lui Charles Bukowski și pe care acum, după ce am terminat de citit cartea, le percep pline de semnificații în strânsă legătură cu aceasta. Am căutat, fără succes, din ce opere provin aceste două citate.

„Nu lucrurile importante îl împing pe om spre casa de nebuni.

Pentru moarte sau pentru asasinat, incest, furt, incendiu, inundație, e pregătit.

Nu, ceea ce îl aduce pe om la nebunie este seria continuă de mici tragedii…

Nu moartea iubirii, ci șiretul de la pantof care se rupe exact atunci când omul se grăbește mai tare.”

(…)

„Știu că moartea e ca un taur uriaș care stă să mă împungă.”

Într-un Mexico City mai întunecat decât îl știam din alte cărți, doi tineri iubesc aceeași femeie, enigmatică, imprevizibilă, de neînțeles. Manuel și Gregorio au fost cei mai buni prieteni încă din copilărie, până ce între ei a intervenit pasiunea înnebunitoare pentru aceeași femeie. Gregorio alunecă pe panta nebuniei, bizonul îl adulmecă și-i ia mințile, iar urechelnițele îi iau în stăpânire fiecare părticică a trupului. Tulburările sale psihice obsesive sunt accentuate de descoperirea idilei dintre Manuel, prietenul său cel mai bun, și Tania, femeia pe care o iubește și îi este logodnică. Cel în plus pare a fi Manuel, dar Tania joacă parșiv, la cine știe câte capete, și își mărturisește iubirea în brațele fiecăruia dintre ei, subjugându-i fatal pe cei doi.

Sinuciderea lui Gregorio propagă unda nebuniei sale către cei pe care îi lasă în urmă și care se simt vinovați de moartea lui. Scrisori venite parcă de pe tărâmul morții, conținând mesaje stranii, le tulbură prezentul și nu-i lasă să uite. Povara vinovăției este îngreunată de acest joc nebunesc și Manuel, personajul narator, simte cum pierde frâiele propriei vieți, prins în capcana lui Gregorio și în mrejele Taniei, care dispare și apare când are chef, lăsându-l plin de îndoieli, pe măsură ce secrete dezvăluite pe jumătate se insinuează perfid în viața sa. Spectrul lui Gregorio îl înnebunește pe Manuel, femeile-refugiu cu care avea relații incerte îl abandonează și ele, iar Tania își îngroașă aura misterioasă.

Un amalgam de întâmplări din sfera obscurului minții umane, o atmosferă apăsătoare, sumbră și un discurs narativ trepidant, alert. Cititorul se simte captiv într-un carusel de imagini bizare, printre figuri ce nu se lasă niciodată pe deplin descoperite și mai cu seamă printre mințile întunecate ale acestora. Evident, m-am întrebat de ce Manuel le face jocul celor care se joacă cu mintea lui, fiecare în manieră proprie, de ce nu se rupe complet de trecut, inclusiv de Tania, pentru a-și păstra limpezimea minții și a avea o viață liniștită. Dar apoi mi-am dat seama că, pentru a face asta, are nevoie de o purificare, altfel nu va putea depăși cu adevărat acea etapă a vieții sale. Sunt însă momente pe care niciodată nu le putem șterge, oricât de radical ni s-ar schimba viețile. Sertare bine camuflate, cu „documente” prăfuite are fiecare dintre noi. Dintr-un astfel de sertar vine și respirația pe care Manuel i-o atribuie Taniei și acea respirație, cu tăcerea care o înconjoară, sunt suficiente pentru întreținerea dacă nu a iluziei, cel puțin a amintirii.

Întregul zbucium sufletesc se desfășoară cu repeziciune, cinematografic și sub acest aspect mi-ar fi plăcut un ritm mai domol, căci subiectul are o amplitudine care ar fi făcut față cu brio unei expuneri mai profunde. Însă acesta este stilul lui Guillermo Arriaga și m-am adaptat la el, citind și vizualizând printre rânduri, printre paragrafele uneori nejustificat de scurte. La un moment dat, Manuel amintește de I Ching, una dintre cărțile fundamentale ale culturii chineze, folosite pe post de oracol și spune că poți folosi orice carte în același mod, formulând o întrebare apoi deschizând-o la întâmplare și citind a cincea frază din al treilea paragraf pentru a găsi răspunsul. Am încercat de câteva ori cu „Bivolul nopții”. Nu am reușit să găsesc o pagină în care al treilea paragraf să conțină cinci fraze. (vezi pag. 230)

Am presimțit că voi citi o carte de care nu voi scăpa ușor. Valențele sale psihologice sunt lesne de remarcat, o dată ce parcurgi câteva pagini. După ce o citești în întregime, însă, conștientizezi complexitatea jocului psihologic în care autorul își aruncă nu doar personajele, ci și cititorii. Și este genul de carte de la care nu aștepți un final în alb și negru, clar precizat prin ultimele fraze. Ambiguitatea finalului face parte și ea din același joc. Imprevizibil în banalitatea sa. Și ar mai fi multe de spus, dar vă îndemn să le descoperiți singuri. Eu, una, așa cum rămas cu gândul la povestirile Marianei Enriquez, mai cu seamă la „Curtea interioară a vecinului”, voi purta în minte și acest roman obsedant al lui Arriaga. Aș mai aminti de aromele care răzbat printre toate evenimentele stranii ce abundă pe parcursul romanului –polvorones, tacos, tamale, atole par niște ancore în realitate. Vă invit să citiți acest roman și să descoperiți multiplele semnificații care se ascund în dosul poveștii antrenante și misterioase. Trebuie să recunosc că abia citind o a doua carte a lui Arriaga am reușit să înțeleg de ce a ales să-și spună poveștile într-o manieră atât de fugitivă. Vă recomand și volumul de proze scurte “Retorno 201”, în special povestirea Lilly, pentru a percepe mai profund universul literar al lui Guillermo Arriaga.

Editura: Vellant