„Porecla” de Jhumpa Lahiri

Într-o lume dominată de fenomenul globalizării (adeseori exagerat – am zice noi – n.n.) se pune acut problema identității personale, în ce măsură ne putem defini ca personalități de sine-stătătoare și în ce măsură contribuie mentalul colectiv al societății în care ne-am născut la aceasta. Maturizarea vine la pachet cu o serie întreagă de dileme legate de contribuția genetică a părinților și a familiei extinse, de educația uneori total diferită de cea a familiei, de succesiunea rapidă a invențiilor și inovațiilor, cu care aproape că nu putem ține pasul. Răspunsurile găsite nu corespund întotdeauna cu structura internă a celui care se întreabă, ceea ce explică numeroasele drame din jurul nostru. Deși suntem tentați să credem că suntem victimele unei societăți de consum, în care valorile promovate nu au legătură aproape deloc cu binele, frumosul, colaborarea și respectul reciproc, există numeroși scriitori, artiști, creatori – în sensul cel mai larg al termenului – care ne demonstrează exact contrariul. Jhumpa Lahiri – autoarea volumului inspirat selectat de Dana Ionescu, coordonatoarea colecției Babel a Editurii Nemira – este o scriitoare deja consacrată, de origine indiană/bengaleză, născută la Londra, dar care, datorită parcursului ulterior al vieții, poate fi considerată un exemplu perfect pentru a înțelege conceptul de cetățean al lumii.

Cele peste 370 de pagini ale romanului Porecla se parcurg pe nerăsuflate. Scriitura este fluidă, frazarea simplă, clară, ceea ce te face să citești romanul pe unde apuci, în mașină, în autobuz, în bucătărie, între două jurnale de știri… Subiectul este aparent banal: drama unui tânăr cu origini bengaleze, născut în Statele Unite ale Americii, nemulțumit de prenumele pe care părinții săi au fost pur și simplu obligați să i-l dea la naștere. Deși la vârsta de 18 ani ia inițiativa schimbării acestuia, tânărul membru al familiei Ganguli nu se regăsește și nu-și acceptă originile indiene decât mulți ani mai târziu, după mai multe călătorii în India părinților săi, după asimilarea morții neașteptate a tatălui său, după un divorț oarecum predestinat și după schimbarea locului de muncă. La o analiză mai atentă, putem remarca însă ingeniozitatea autoarei, care structurează povestea în mai multe capitole, începând cu anul 1968 și terminând cu anul 2000, capitole percepute ca părți ale unui cerc care începe cu venirea Ashimei Ganguli în Statele Unite și se încheie cu petrecerea de adio a acesteia, ultima dinaintea reîntoarcerii sale în Calcutta, de unde urma să revină doar pentru câteva luni pe an la cei doi copii asimilați definitiv de societatea americană, atât de diferită de cea hindusă.

O caracteristică definitorie a culturii hinduse, fără nicio corespondență în cultura americană, este cea cu privire la numele propriu-zis al persoanei, oarecum similar cu cel de botez din civilizația creștină. Firul roșu al cărții este, de fapt, acceptarea numelui care ți-a fost sortit fără ca tu să știi. Deși este atât de important, numele nu este decât arareori rostit în conversațiile directe dintre membrii unei comunități bengaleze, și chiar și în cele intime dintre doi soți:

„Când îl strigă, nu-i rostește numele. Ashima nu se gândește niciodată la numele lui când se gândește la soțul ei, deși știe foarte bine cum îl cheamă. I-a adoptat numele, dar din respect refuză să-i pronunțe prenumele. Este ceva ce o soție bengaleză nu se cuvine să facă. Precum un sărut sau o mângâiere dintr-un film indian, numele soțului este ceva intim și nerostit, care se omite cu inteligență. Și astfel, în loc să-i pronunțe prenumele lui Ashoke, rostește întrebarea care a ajuns să îl înlocuiască și care se traduce prin ~Mă auzi?~.” (p. 10)

Nașterea primului copil, întâmplător sau nu, băiat, declanșează o adevărată dramă, de care niciunul dintre cei implicați nu era conștient la momentul respectiv. Scrisoarea pierdută din partea străbunicii materne a copilului nou-născut nu mai ajunge, astfel că părinții se văd nevoiți să treacă pe certificatul de naștere numele de alint, care nici acesta nu a fost ușor de ales: Gogol. Numele este mai mult decât ciudat, atât pentru americani, cât și pentru hinduși, dar afinitatea extraordinară a tatălui pentru literatura rusă și, mai ales, pentru Nikolai Gogol (datorită contextului tragic al unui accident de tren) generează prenumele original, pe care tânărul purtător îl va urî într-atât de mult încât la 18 ani va lua inițiativa să îl schimbe:

„Una era ca Gogol să fie numele scris caligrafic pe diploma de absolvire a liceului și tipărit sub poza lui din albumul promoției, începuse el. Ba chiar și să fie scris pe aplicațiile la facultățile din Ivy League, ca și la Stanford și Berkeley. Dar să fie scris, peste patru ani, pe diploma de facultate? Scris în fruntea unui CV? În mijlocul unei mici cărți de vizită? Îl va înlocui cu numele pe care îl aleseseră părinții lui, i-a asigurat el, numele bun pe care ei i l-au ales când el avea cinci ani.” (p. 138)

Lipsa de susținere din partea părinților, aparent surprinzătoare, îl înverșunează pe tânăr, care va deveni oficial Nikhil Ganguli. Dar, spre mirarea lui, procesul de acomodare mentală cu noul nume e mult mai lent decât și-a închipuit, chiar dificil. Studiile universitare, departe de părinți, într-un cămin pe care îl consideră „acasă” (ceea ce atrage protestul vehement al mamei), prima iubire, apoi începutul carierei de arhitect reprezintă etape ale procesului de asimilare al noului nume, corespunzătoare etapelor de maturizare și integrare într-o societate rămasă străină părinților săi. Bucuria cu care Gogol/Nikhil și sora sa, Sonia, au preluat Crăciunul și Ziua Recunoștinței, este însoțită permanent de o tristețe inexplicabilă, care îl definește pe tânărul arhitect. Involuntar, toate alegerile lui Gogol reprezentau o șansă de a se integra în societatea americană, o șansă de a nu mai fi privit ca o curiozitate, o șansă de a fi perceput ca american:

„Au fost dezamăgiți că s-a dus la Columbia. Au sperat că o să aleagă MIT, cealaltă facultate de arhitectură care îl acceptase. Dar, după patru ani petrecuți în New Haven, nu voia să se mute înapoi în Massachusetts, în singurul oraș din America pe care îl știau părinții lui. Nu voia să se înscrie la alma mater a tatălui său, să locuiască într-un apartament din Central Square, cum făcuseră mai demult părinții lui, și să revadă străzile despre care ei vorbesc cu nostalgie. Nu voia să se ducă acasă în week-end, să meargă cu ei la sărbătorile puja și la petrecerile bengaleze, să rămână în lumea lor.” (p. 171 – 172)

Procesul de maturizare continuă lent, incluzând o relație de lungă durată cu Maxine, un personaj atipic chiar și pentru societatea americană, deci cu atât mai greu de acceptat de către părinții lui Nikhil, dar care se termină brusc, odată cu decesul lui Ashoke. Căsătoria cu Moushumi vine ca ceva firesc, în contextul acceptării graduale a moștenirii bengaleze. Dar, chiar dacă va fi în cele din urmă un eșec, conviețuirea cu o bengaleză grăbește procesul de acceptare a originilor hinduse și integrarea acestora într-un context cultural total diferit reprezentat de societatea americană.

Cărțile însoțesc personajele principale ale romanului încă din primii ani de viață, sunt partenerii cei mai fideli, care nu trădează niciodată. Cu toate că i-a fost dat numele de Gogol, cu toate că știa sursa afinității tatălui său pentru marele scriitor rus, tânărul Ashoke nu manifestă nici cea mai mică intenție de a-l citi pe Gogol, deși Ashoke îi făcuse cadou volumul păstrat cu mari eforturi. Petrecerea din ajunul Crăciunului din anul 2000 reprezintă închiderea cercului și acceptarea propriei identități:

„Altă carte îi atrage privirea, una pe care n-o citise niciodată, uitată de mult timp. Supracoperta lipsește, iar titlul de pe copertă a dispărut. E un volum gros, legat în pânză, plin de praf vechi de zeci de ani. Paginile sunt grele, ușor lucioase, mătăsoase la atingere. Cotorul trosnește când deschide la pagina de titlu, Povestiri de Nikolai Gogol. […] Tatăl lui stătuse în ușă, chiar acolo, la o distanță de braț de unde stă el acum. L-a lăsat să descopere singur dedicația, fără să-l mai întrebe vreodată pe Gogol ce părere are despre carte, fără măcar să mai aducă vreodată vorba de ea. Scrisul de mână îi amintește de cecurile pe care tatăl lui i le dădea în timpul facultății, apoi în anii care au urmat, ca să-l ajute să depună o garanție, să cumpere primul lui costum, uneori fără nici un motiv. Numele pe care îl detestase atât de mult, ascuns și păstrat aici – iată primul lucru pe care i-l dăduse tatăl lui.” (p. 375)

Saga familiei Ganguli este pentru cititor o lecție despre cum să-ți lași copilul să se maturizeze singur, asigurându-i însă fundamentele pe care să-și așeze propriile cărămizi identitare, dacă se poate fără ostentație și, bineînțeles, fără să judeci sau să compari.

Editura: Nemira