„Fuga cu Henri” de Mihai Măniuțiu

Recunosc că mi-a dat ceva bătăi de cap cartea asta. Citind-o mi-am adus aminte de stările contrastante prin care am trecut când am citit „Abaddon exterminatorul” de Ernesto Sabato. Intensitatea și succesiunea emoțiilor seamănă foarte mult, deși subiectele care le-au generat sunt extrem de diferite. Ba chiar la antipozi, aș putea spune. După ce-am citit-o, tom de peste 400 de pagini, am avut nevoie de un timp al ei, timp în care să nu citesc nimic altceva. Cumva, așa a fost să fie, exceptând cele câteva mici urgențe de citit, dar pe care nu le trec neapărat la capitolul „lecturi livrești”.

„Sunt ud până la piele și manataua atârnă pe umerii meu ca o carcasă de plumb. Mă târăsc cu chiu, cu vai înapoi pe peron și mă reped la primul automat să beau ceva rece.

– Mda, face Henri. O bere ne-ar prinde bine.

Bem, sprijiniți de automat, lingându-ne spuma de pe buze. Henri plătește și a doua și a treia tură de beri. Apoi conchide:

– N-am impresia că fuga noastră a prins vreun sens evident, fie el ascendent ori descendent. Așa că hai s-o întindem.

– Da, zic. Hai să continuăm.” (Fuga cu Henri)

Cine nu-i cunoaște cariera regizorală sau cine nu a auzit niciodată până acum de Mihai Măniuțiu poate lua cartea și să o citească ca atare: un volum de proze scurte, scrise de-a lungul a mai bine de 30 de ani. De dimensiuni diferite, cu subiecte și mai diferite, cu personaje care mai de care mai comice prin însăși calitățile lor intrinseci; întâmplările în interiorul cărora devin personaje sunt croite special pentru a duce totul înspre un suprarealism extrem de fin racordat la tot ceea ce înseamnă surse de inspirație literară. Căci, nu-i așa, 400 de pagini nu se scriu din simple plăsmuiri, ci izvorăsc din alte câteva mii citite și asimilate.

Regăsim personaje din piesele lui Shakespeare (ar fi fost culmea să nu, sincer!): Henri din „Fuga cu Henri” este vechiul Henric al V-lea (piesă istorică scrisă de William Shakespeare în 1599); un alt personaj shakesperian este Doica din Romeo și Julieta, care aici, în Muza -vă las pe voi să descoperiți cum deconstruiește personajul original și îl reconstruiește în cheie modernă – are potențe și calități care o transformă în una dintre cele mai adecvate întrupări ale sintagmei „omul potrivit la locul potrivit”.

„- Sunt boli incurabile unde se vorbește despre haosul imunitar. Când o să mor, n-o să se vorbească despre lucruri savante. Și n-o să se oprească nici măcar un singur ceasornic al lumii. Pentru că nu-s măsurat de ceasornice. Pentru că timpul nu e un ceasornic, ci un borcan în care vârâm întruna melasă, până ce melasa ne explodează în față, iar cioburile borcanului ne intră în buric și îl taie încă o dată – de parcă găuricea aia sau nodul ăla ar fi fost un cordon ombilical care ne lega de ceva. Numai că buricul nu ne leagă de nimic, el e chiar semnul ne-legării, semnul cu care-s însemnați cei care plutesc în gol, în neant.” (Fuga cu Henri)

Tușa Aglaia este, dacă vreți, drumul (pre)facerii rolului de către actor. E una dintre cele mai bine articulate proze scurte din volum, dar și din marea literatură. O să râdeți împreună cu Aglaia, care însumează în ea toate stereotipurile mătușii (chiar și conceptul de mătușă suferă câteva permutări de sens de-a lungul prozei). Și, adunate la un loc de Măniuțiu, dau o mătușă unicat, pe care o putem regăsi și nu prea, dar pe care ne-am dori-o (oare?) pe post de confident, parteneră de aventuri cotidiene etc.

«„Definește-mi actorii. Numai o cârtiță-i poate defini cu exactitate.”

„Asta-i simplu, tușă, cere-mi chestii mai complicate.”

Vocea tușii Aglaia, deși venind de sub fața de masă, are luciri repezi și limpezi, de ghilotină:

„Eu hotărăsc tema, tu decizi forma și conținutul!”

Cârtița se supune:

„Actorii sunt căzuți cu toții într-o capcană…”

„Până aici, e o evidență. Iar evidența, știi bine, e contrariul poeziei!”

„Bine, fie”, mormăie poeta, jignită.

Firele roșii și verzi care-i leagă pleoapele se rup, și pleoapele i se deschid, iar ochii ei sunt ca un stup. Da, un stup de albine negre, care se împrăștie, zumzăind, prin întreaga încăpere.

Cârtiță, acoperită din creștet până-n tălpi cu albine negre, rostește cât poate ea de policrom:

„O capcană ale cărei orizonturi

sunt la fel de largi ca acelea ale visului.

Sărmanii de ei!

Histrionii!

Li s-a dat capcana cu cele mai largi frontarii.

Și fac tumbe prin ea de parcă n-ar fi într-o cușcă:

Babuini de revistă!”

„Felicitări, zice tușa Aglaia, și de data asta i-ai încondeiat bine.”

„Ești o mare poetă, adaug, recunoscător că m-a salvat de furculița bucătăresei. Eu, personal, îți acord premiul cel mare.”

Bucuroasă, Cârtița mă linge peste tot, pe sub haine și, executând mai multe piruete, se înfinge în mine, facem amor, ejacuelez în întuneric, sau în ea, sau în eter, după care amanta mea improvizată o sărută apăsat pe gură pe tușa Aglaia și, supra-electrică, adică aspirând în sine ultimul strop de lumină, scoate un țipăt ascuțit și dispare.» (Tușa Aglaia)

Opiniile unui călător nedemn de încredere este mai mult decât o parabolă. Este punerea la un loc a unor clișee și prejudecăți perpetuate din generație în generație și, astfel, realizăm cum de a fost posibil să reziste aproape 50 de ani unul dintre cele mai opresive regimuri politice din toate istoria omenirii. Însoțindu-l pe profesor, nu întâmplător aleasă meseria (căci despre funcția de profesor nici că putea fi vorba înainte de 1989) vă veți da seama cât de greu este să rămâi cerebral atunci când faci parte din absurd. Proza asta mi-adus aminte de cele scrise de Mircea Nedelciu, acesta aflat astăzi într-un oarecare con de umbră, părerea mea. Și cred că Opiniile unui călător nedemn de încredere a fost scrisă cam în aceeași perioadă în care Nedelciu era în avangarda literaturii românești datorită stilului său unic de a scrie și tehnicii literare inconfundabile.

„Profesorul călător le soarbe din ochi pe gazde. Se înduioșează în fața fiecărui blid cu mâncare. Papanașii îl fac să suspine. Lăcrimează senzual când își înmoaie pâinea în unsoarea încinsă din tigaie. Soarbe cu reculegere, ritmic, din paharul cu alcool de prune, parfumat și tare. Îl simt cumva încordat și, totuși, deloc neliniștit sau presat. Nu se grăbește. Nu, nu s-ar grăbi pentru nimic în lume. Iar eu stau ca pe ace. În alertă. Ce naiba pune la cale? Poate nimic… Poate e doar un pic ciupit de băutură. Deși are căutătura prea languroasă… Asta nu-i stă în fire. Dar ce știu eu despre firea lui după numai o săptămână petrecută împreună? Ce se simte de la o poștă e că profesorul savurează acum, cu intensitate, fiecare clipă. Mai exact: fiecare secundă care a depășit – cu mult – timpul rezervat pentru cină. De vreo două-trei ore, în odaia pensiunii familiale, profesorul mănâncă și bea, pe-amestecate, întruna. Și coace agale în spuza lui și ne fierbe, ne coace… Când pendula din bucătărie bate miezul nopții, el se scoală de la masă, clătinându-se pe picioare, dă iute pe gât încă un păhărel de țuică și, recitând parcă dintr-o poezie, remarcă, așa, în treacăt, ca pentru sine:

– În istorie, o clipă de miracol nu răscumpără cincizeci de ani de înticăloșire.” (Opiniile unui călător nedemn de încredere)

Citind Scardanelli și gheara mi-am dat seama, dacă mai era nevoie, de ce Măniuțiu este unul dintre cei mai buni regizori de teatru din România. Felul cum a personificat gheara m-a determinat să mă gândesc la felul cum își construiește el scenografiile fiecărei noi montări (stilul lui este unul elaborat, sofisticat, care aduce în prim-plan foarte multe amănunte, dar fără să pară că aglomerează inutil spațiul). Pentru cei mai puțini avizați, Scardanelii are legătură cu Hölderlin și atât spun, restul vă las să căutați. Iar pasajul în care gheara devine însăși nebunia este cu adevărat memorabil.

Autoportret cu himere este, evident, un fel de jurnal, dar scris în cu totul alt registru decât obișnuit (de fapt, la Măniuțiu ce este obișnuință și ce nu?). Și trec repede peste acest text, nu pentru că nu mi-a plăcut, ci tocmai pentru a vă lăsa să-l citiți și să vă bucurați cel puțin la fel de mult ca mine atunci când am făcut propria-mi lectură.

„Iarna, când ninge, îmi dă sângele pe nas. E insuportabil. Nu pentru că mi-ar dăuna. Dar e monoton. E banal. La fiecare nouă ninsoare. Trebuie să am o boală necunoscută. O boală savantă, intolerabil de savantă și de banală. Este banal ceea ce i se întâmplă unuia singur, e tot aia cu ce li se întâmplă tuturor: nu interesează, adică, pe nimeni. Toți vorbesc ba de una, ba de cealaltă și nimeni nu pune vreun preț pe una sau pe cealaltă boală, pe ce se vorbește ori pe ce simte.

E prea banal. E prea monoton. De fapt, începusem prin a spune ceva despre sânge și despre zăpadă, dar îmi dau seama că e totuna – zăpada și sângele, precum și dacă spun sau nu spun.” (Autoportret cu himere)

Un zeu aproape muritor mă determină să mă gândesc la… har. Și la felul cum știm noi să ne îngrijim de ceea ce ne este dat din naștere. Și la cât de conștienți suntem de valoarea pe care o purtăm, vrem – nu vrem, cu noi. E o proză foarte rafinată, cizelată, trecută prin multe filtre și cu multe perspective.

«„Iat-o, iat-o pe cea înviată”, spun părinții mei și le arde carnea buzelor când mă numesc fiind înviată din morți, „iat-o pecea înviată”, strigă copiii pe uliță și se risipesc ca un stol de păsări speriate când le arunc bănuții din aramă, rugându-i să mă cruțe, „iat-o, iat-o…”, spun cei ce-și închid porțile la trecerea mea, cei ce mă așază la ospețele lor într-o cămară aparte.

M-au purtat prin târguri și starostele m-a arătat, pe catâr, mulțimii întrebătoare, „iat-o, iat-o”, m-au înveșmântat în zece rânduri de straie ca nimeni să nu mă poată atinge, toți se feresc de mine și se tem să mă îmbrățișeze, iar nașterea îmi e interzisă. Neștiută trec pe ulițele rostuite celor zăbavnici, „iat-o, iat-o”, murmură buzele mele nedeprinse să mai rostească alte vorbe, „iat-o”, auzul mi-e plin de nerostirea numelui meu, „tu ești, tu ești”, îmi acopăr chipul cu o maramă, dar cerșetorii de la porțile cetății mă recunosc, „iat-o”, trec prin murmurul lor și ies în largul câmpiei, sunt temerară și pe ghizdul fântânii aștept seara, blânda, albastra înșelăciune, îmi amintesc de mine, de-o nevolnică așteptare, „iată-mă, iată-mă”, spun și e ceasul când nimic nu poate fi înserat mai deplin, „iată-mă”, te aștept pe tine, singurul care, pe tine, ajunge să vrei, ajunge pleoapele să-mi atingi ca ele să se închidă și înserarea să pogoare în mine, „iată-mă, iată-mă”, spun, și răceala fântânii îmi îngheață tălpile goale, „nimeni nu va ști – nu-ți fie teamă”.» (Un zeu aproape muritor)

M-am oprit doar la câteva dintre prozele regăsite în Fuga cu Henri. Altfel, m-aș fi aruncat într-o analiză mult prea pretențioasă și care, în mod cert, ar fi atins proporții demne de un adevărat eseu. Dar m-aș bucura să știu că ceea ce am ales să spun aici vă va provoca să căutați cartea și să-i acordați timp… Pentru lectura acesteia chiar trebuie timp. Și nu mă refer doar la întindere, cât mai ales la calitate. Pe de altă parte, m-aș bucura dacă citindu-i cartea veți alege … să mergeți la teatru! Ar fi păcat să nu-i vedeți montările scenice și, de ce nu, proiectele pe care le manageriază în calitate de director al Teatrului Național Cluj-Napoca.

Editura: Humanitas