FRAN KISS STEIN. Imposibilitatea Morţii în Mintea Cuiva care Trăieşte

Motto: „Veşnic e prea mult, a zis ea. Mi-ar plăcea să arăt bine şi să fiu sănătoasă. Poate să trăiesc o sută de ani şi să arăt de douăşcinci.” Jeanette Winterson

Tehnologia face progrese care nu sunt doar uluitoare. De la un punct încolo, sunt înspăimântătoare. În clinica Alcor există un centru de reciclare a cadavrelor. Moartea nu mai este o certitudine, ci o posibilitate sau o simplă opţiune. Cine vrea moare firesc, prin epuizarea energiei vitale sau prin întreruperea bruscă a firului vieţii. Cine nu vrea să moară poate să solicite un transplant. Există şi transplant de cap. Mintea poate fi conservată şi asociată, la cerere, altui conţinut, fiindcă, ştiinţific vorbind, creierul continuă să trăiască încă 10 minute după declararea morţii biologice. Însă ce mai e moartea?! O teorie:

„Într-o ordine aleatorie, a zis Victor, opţiunile sunt următoarele: Oamenii vor învăţa cum să oprească şi să inverseze procesul de îmbătrânire; vom trăi cu toţii vieţi mai sănătoase şi mai lungi. Încă mai suntem produse ale biologiei, însă ale unei biologii superioare. Pe lângă asta, ne putem ameliora cu ajutorul unor implanturi inteligente, pentru a ne îmbunătăţi capacităţile fizice şi mentale.

Pe de altă parte, dat fiind că biologia are limitele ei, abolim moartea, cel puţin pentru anumite persoane, descărcându-ne minţile şi lăsând în urmă începuturile lor biologice.” (p. 110)

Într-un interviu, Yuval Noah Harari, istoricul şi sociologul destul de cunoscut şi în mediul nostru cultural, dezvolta ideea că inteligenţa artificială devine o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, face ca viaţa oamenilor să fie mai simplă, pe de alta ia locul unei forme de inteligenţă care era tipic umană – inteligenţa emoţională. Fără îndoială, roboţii nu sunt oameni şi, pe cât se poate omeneşte prevedea, nici nu vor avea întru totul caracteristicile rasei noastre. Dar roboţii ştiu deja să ne citească emoţiile, pentru că recunosc semnele exterioare, detectabile, ale acestor dispoziţii – de la ritmul cardiac, la o fizionomie a tristeţii sau a bucuriei – şi pot interveni pentru a ne face să ne simţim mai bine.

În roman, inteligenţa artificială apare ca o fatalitate. După ce vor face ultimul pas, predându-se tehnologiei, oamenii vor pierde controlul asupra propriei vieţi. Roboţii le vor afecta sănătatea fizică şi mentală, dar lucrurile, odată pornite pe un făgaş, sunt ireversibile:

„Noi, oamenii, nu vom programa viitorul decât o singură dată. După asta, inteligenţa pe care o creăm se va gestiona singură.

Şi tot ea ne va gestiona şi pe noi.

Vă mulţumesc.” (p. 81)

Întâi, cartea asta cu tiparul ei distopic te aduce în situaţia să iei în calcul puterea imaginaţiei cumulată cu puterea cuvintelor. Se înşală cine crede că între poezie şi ştiinţă nu există o legătură directă. Intitulat şi Prometheus modern, romanul Frankenstein a fost scris în 1818, în nişte împrejurări bizare. Fusese o vară ploioasă şi, într-o clădire impozantă de pe malul lacului Geneva, se adunaseră scriitori importanţi, adepţi ai sensibilităţii romantice, şi lord Byron printre ei. Acolo, într-o atmosferă întunecată, fantasmatică, Mary Shelley, scriitoarea britanică, s-a gândit la personajul Victor Frankestein, un medic care creează primul om artificial.

De la aceste date pleacă în romanul ei Jeanette Winterson, construind o acţiune desfăşurată pe două planuri narative care la un moment dat se intersectează, anulându-se reciproc prin proiectarea evenimentelor într-un prezent difuz, anarhic, plin de contraste. Personajele de secol XIX îşi imaginează imposibilul devenit posibil: învingerea morţii printr-o formulă de readucere la viaţă a celor decedaţi. Personajele care frecventează clinica Alcor au în minte alte coordonate ale umanităţii, dincolo de epoca trans-umanismului şi a trans-sexualităţii.

Dacă pentru omul de ştiinţă se pune problema unei competiţii cu divinitatea, prin împingerea limitelor cunoaşterii dincolo de date imaginabile, într-o zonă tabu, pentru o femeie care şi-a pierdut, ca Mary Shelley, patru copii în cinci ani e doar o încercare de a lupta cu destinul. Deşi se poartă pe coordonate temporale diferite, discuţia este, în esenţă, aceeaşi – în ce măsură trupul devine un element de care sufletul se poate dispensa:

„Dacă o fiinţă ar reuşi vreodată să reînsufleţească un corp, cu ajutorul galvanismului sau al vreunei alte metode încă nedescoperite, s-ar întoarce oare spiritul?

Nu cred, a zis Shelley. Corpul cedează şi se prăbuşeşte. Însă nu corpul e adevărul a ceea ce suntem. Spiritul nu se va întoarce într-o casă în ruine.” (p. 20)

Trecerile de la un capitol la altul sunt făcute de fragmente semnificative, alese interesant. Adunate laolaltă, ca firele dintr-o urzeală, acestea dau o idee despre substanţa cărţii:

Poveste: O serie de evenimente cu legătură între ele; reală sau închipuită. Închipuită sau reală. Închipuită şi reală.

N-a existat niciodată o poveste mai nebunească şi totuşi, aşa cum se întâmplă cu majoritatea operelor de ficţiune din ziua de azi, are un puternic aer de realitate. The Edinburgh Magazine, 18181

Mintea e matricea materiei. Max Planck

Viitorul e acum

Creierul… e mai vast decât Cerul… Emily Dickinson

Din ce esenţă oare eşti făcut,

Că umbre, milioane ţi se-nchină?

Oamenii pleacă de la premisa că toate căutările s-au încheiat. Însă e departe de a fi cazul. Motorul de căutare al viitorului va înţelege absolut totul de pe lume. Va înţelege tot ce-l întrebi şi îţi va oferi instant răspunsul corect. Ai putea întreba: Ce să-l întreb pe Larry? Şi el ţi-ar răspunde. Larry Page, cofondator Google

Sufletele sunt fără de moarte şi întotdeauna, părăsind sălaşul de mai înainte al trupului, trec în noi corpuri, în care locuiesc şi trăiesc. Ovidiu, Metamorfoze

Ca formulă, romanul oscilează între transcrierea unor pagini de tip jurnal, scrise la persoana I, într-o manieră poetic-subiectivă, cu dialoguri din care se desprind temele principale. Dialogul pune în scenă, uneori artifical, diverse voci care apără puncte de vedere diferite. Claire stă de vorbă cu medicul Shelley, nu cu poetul, căruia îi mărturiseşte că, în viziunea ei, un robot este un chip cioplit. Se observă o mare uşurinţă în schimbarea registrului stilistic. La fel de bruscă este şi trecerea de la uimire şi emoţie, la revoltă sau la râsul absurd. Oamenii viitorului caută divertisment şi îl găsesc în competiţii hilare, care au înlocuit marile istorii sacre ale civilizaţiei:

„Dumnezeule! Aveam în faţă o persoană care participa la Campionatul Mondial de Barbecue.

Da, a zis Claire cu entuziasm. Avem peste 100 000 de vizitatori pe an aici în Memphis, la campionat – regiunea noastră e celebră pentru barbecue – ştiaţi?

Nu, nu ştiam.

Am început la Sosuri – m-am ocupat de Luptele greco-romane în sos – adică într-o cuvă imensă se toarnă 130 de litri de sos de barbecue şi te arunci în el. Da! Drept în sos! Şi te lupţi să ieşi de-acolo! Se face o mizerie de nedescris, dar e distractiv.

Claire, te-ai bătut şi tu vreodată într-o cuvă plină cu sos?

Personal? Nu, domnule doctor.

Dar tu eşti campioana!

Nu! Eu organizez competiţia.

Aha. Înţeleg (Pauză). E aromat? Sosul, zic.

Sigur că da! Abia după câteva săptămâni scapi de mirosul de sos de pe piele şi toţi câinii din oraş se ţin după tine. Cu patru picioare sau şchiopi, ştii ce zic? Acum mă ocup singură de tot evenimentul – cap-coadă. Sponsori, demonstraţii, jocuri, premii.

E impresionant, Claire.

Da, este. Sunt expertă în domeniul meu.

Chiar arăţi ca o expertă. Poate e datorită părului. Arată foarte profesional.

Vă mulţumesc, domnule doctor Shelley. Vreţi să mă mai întrebaţi ceva?” (pp. 35-36)

„Magazinele şi supermarketurile vor folosi dispozitive de localizare pentru optimizarea cumpărăturilor tale. Casa ta va folosi de diagnoză a reparaţiilor necesare. Frigiderul tău îşi va comanda singur mâncare. Roboţii se vor ocupa de menajul casei tale şi îţi vor amuza copiii. Tu ce vei face toate ziua?” (p. 92)

Ca o scădere a romanului cred că putem observa că autoarea mizează pe două puncte care suscită, de obicei, interesul publicului, după tiparul „reţetei” – viitorul industriei sexului şi sfârşitul lumii. Iubirea există, însă într-o formulă alterată, care cere eliberarea de multe prejudecăţi şi care nu are ca scop perpetuarea speciei, fiindcă nu mai este nevoie, specia şi-a conservat genele în laborator. Culturii nu-i revine niciun rol într-o viitoare societate, monstruoasă prin felul în care utilizează tehnologia pentru „ameliorarea” speciei, la fel de monstruoasă prin irosirea timpului câştigat cu preţul atâtor derapaje morale.

Meritul romanului este că permite, prin ideile propuse spre reflecţie, conexiuni cu alte cărţi în care funcţia anticipatorie a ficţiunii este importantă – Visele lui Einstein de Alan Lightman, Să nu mă părăseşti sau Klara şi Soarele de Kazuo Ishiguro etc. Să adăugăm pe lista deschisă, la nonficţiune, şi cartea omului ca zeu nemulţumit şi indecis, cu un comportament abulic, Homo Deus, Yuval Noah Harari.

Despre autoare, găsim câteva date în prezentarea făcută de editură:

Născută în 1959 la Manchester şi stabilită la Londra, Jeanette Winterson publică în 1985 prima carte, cu o pronunțată tentă autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe (Oranges Are Not the Only Fruit; Humanitas Fiction, 2008). Romanul Pasiunea (The Passion; Humanitas, 2006) este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar Sexul cireșilor (Sexing the Cherry, 1989; Humanitas Fiction, 2009), cu E.M. Forster Award. Următoarele romane – printre care Scris pe trup (Written on the Body, 1992; Humanitas Fiction, 2008, 2017), The PowerBook (2000), Lighthousekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers’ Prize, Stone Gods (2007), O paranteză în timp (The Gap of Time – Hogarth Shakespeare Project, 2015; Humanitas Fiction, 2016) și Frankissstein.O poveste de iubire (Frankissstein. A Love Story, 2019; Humanitas Fiction, 2020) – confirmă extraordinara originalitate și forța literară ale autoarei. A mai scris nuvele, cărți pentru copii și scenarii de film. În 2011 a publicat o carte de memorii, Why Be Happy When You Could Be Normal, iar în decembrie 2016 i-a apărut volumul Zile de Crăciun(Christmas Days: 12 Stories and 12 Feasts for 12 Days; Humanitas Fiction, 2017).

Las mai jos alte fragmente:

„Odată eliberat din trup, o să îţi poţi alege orice formă de viaţă doreşti şi o schimbi după plac. Animală, vegetală, minerală. Zeii apăreau în formă umană şi animală şi-i preschimbau pe alţii în copaci sau păsări. Acelea erau poveşti despre viitor. Am ştiut dintotdeauna că nu suntem limitaţi la forma pe care o avem acum.” (p. 111)

„Cum am spus, viitorul aduce mereu cu el şi ceva din trecut.” (p. 109)

„Dar conţinutul nu e legat de context? îl întreb. De experienţele tale, împrejurările vieţii tale, epoca în care trăieşti? Conştiinţa nu e ceva care pluteşte liber; e o plasă care uneşte toate acestea.

E adevărat, zice el, dar ştii, eu cred că diaspora modernă – faptul că atâţia dintre noi ajungem în altă parte, migranţi de un fel sau de altul, globali, multiculturali, mai puţin înrădăcinaţi, mai puţin dependenţi de istoria imediată a familiei şi a ţării noastre în formarea noastră ca indivizi – ne pregăteşte pentru o înţelegere mai relaxată şi mai liberă a omului drept conţinut al cărui context se poate schimba.

Naţionalismul câştigă tot mai mulţi adepţi, zic.

El încuviinţează. Asta e un recul. O spaimă. Un refuz al viitorului. Dar viitorul nu poate fi refuzat.” (p. 107)

„A zis: dacă aş putea, aş vrea ca, atunci când o să mă lase corpul, să-mi transfer mintea asupra unei stânci, a unui izvor sau a unui nor. Mintea mea e nemuritoare – eu aşa o simt.” (p. 21)

„Byron e ateu şi nu crede în viaţa de apoi. Suntem bântuiţi de noi înşine, spune el, şi asta e de-ajuns.” (p. 13)

„Pentru un bărbat dragostea face parte din viaţă. Pentru o femeie, e întreaga viaţă.” (p. 14)

„Nu mă plicitiseam niciodată decât în compania altora.” (p. 22)

„Dragostea are nevoie de timp, a zis Claire. Asta ar trebui să facem – să ne facem timp să iubim – şi nu să construim roboţi.

E şi ăsta un punct de vedere… am zis. Îl respect.” (p. 35)

„Zici că e o instalaţie artistică aici, nu-i aşa? Ai văzut rechinul murat în acvariu al lui Damien Hirst? Cum i-ai zis? Imposibilitatea Morţii în Mintea Cuiva care Trăieşte. (p. 104)

„Timpul e un fermoar. Uneori se blochează.” (p. 104)

„De unde vine bunătatea? l-am întrebat pe Victor.

Cooperare evolutivă, a zis el. Fără ea, competiţia ne-ar fi şters de pe faţa pământului.

Dar poţi programa bunătatea?

Da, a zis el.” (p. 113)

„Creierul e o maşină care construieşte tipare. Ceea ce sperăm e ca într-o zi să reuşim să extragem şi să recuperăm aceste tipare.” (p. 247)

„Nu putem trăi la infinit în formă umană pe pământ şi singurul mod în care ne putem gândi serios la colonizarea spaţiului e renunţând la forma umană. Odată eliberaţi de aceste trupuri, putem rezista la orice atmosferă, orice temperatură, putem sta fără mâncare şi apă şi putem străbate orice distanţe, dacă avem o sursă suficientă de energie.

În orice caz, şansa oamenilor de a trăi, tineri şi frumoşi, pentru totdeauna va fi accesibilă contra cost doar unui număr foarte restrâns – îmi închipui că după vreo câteva sute de ani aceştia se vor plictisi, captivi ai propriei lor libertăţi.

Tânăr şi frumos e un ideal pentru staruri rock şi poeţi. Sufletele sălbatice au bunul-simţ de a muri înainte de a fi prea târziu.” (p. 261)