Despre „Dușmănie” și ale ei fețe

În ultimul timp rareori mi-am permis „luxul” de a revedea spectacole. Din lipsă de timp, de răbdare sau din cauze care țin de pandemie (sunt spectacole care au avut premiera înainte de debutul pandemiei și care nici că s-au mai putut juca între timp, după cum sunt montări care au ajuns la scenă în acești 2 ani, dar care au reprezentații sub numărul degetelor de la o mână).

În octombrie 2020 (jur că eram convinsă că în 2021 l-am văzut!!!) am văzut premiera spectacolului realizat de Gabriel Sandu și echipa sa, cu o distribuție care a ridicat foarte sus stacheta. Spectacolele cu mai multe distribuții nu sunt o noutate (la TNB știu un spectacol care se juca, la un moment dat, cu patru distribuții total diferite și era vorba să intre și o a cincea), dar nici o practică obișnuită; de regulă, teatrele de repertoriu apelează la astfel de formule, în ideea de a folosi cât mai mulți dintre actorii și actrițele angajați/angajate. N-o să reiau acum ce-am scris în 2020, ci o să încerc să completez perspectiva.

Înainte de orice, mi-a plăcut adaptarea costumelor la personalitățile actorilor din noua distribuție; în felul acesta se anulează parte din intenția spectatorilor de a face comparație între cele două distribuții (să recunoaștem că există această nevoie de a compara și de a ierarhiza). Gabriel Sandu cu noua triadă – Mihaela Teleoacă, Oana Pușcatu, Alex Mirea – a creat efectul de „spectacol nou”; mi-a pierit încă de la intrarea Oanei Pușcatu orice nevoie de a mă întoarce la ce-am văzut acum mai bine de un an. Primul punct tare al noii distribuții. Al doilea punct – cei trei se susțin excelent unul pe celălalt, fiecare împrumută de la celălalt energie și forță, astfel încât spectacolul nu trenează, are cursivitate. Excelentă comunicarea cu sala a celor două actrițe, se simte experiența jocului în diverse spații și formule dramaturgice. Alex Mirea, tânărul Adonis (cum i-am spus în gând) își folosește tinerețea ca atu, astfel încât construiește un rol credibil, fără excese grosiere. Al treilea punct tare al montării – dinamica, care e impusă de regizor și nu de actori; o dinamică deloc obositoare, care dă voie spectatorului să intre în universul spectacular, să se acomodeze cu istoria recentă (dar nu tocmai recentă pentru publicul născut după 2000); există multe momente în care spectatorul are „permisiunea” de a-și reaminti cum era la defilări, la mitinguri, cât de lemnos era limbajul folosit de oamenii partidului. Montajul video este în favoarea spectatorului, care este astfel ajutat să intre într-un trecut violent, deloc prietenos cu nonconformismul și rebeliunile. Cele două drame – cea a poporului și cea personală (aceasta din urmă ajunge să fie una comună pentru cei trei) – nu se întrec în a câștiga atenția celor din sală, ci se completează reciproc.

Credit foto: Adi Bulboacă

Ce mi-a mai plăcut foarte mult: câștigă în intensitate drama personală, mai ales cea a amantei dictatorului, semn că și într-o dictatură personalitatea unui om poate câștiga în profunzime. Chiar dacă ea este în centrul atenției, nu există monopol de prim-plan, din contra, cei trei ies, rând pe rând, în față, se evidențiază, astfel încât adaugă noi și noi trăsături personajelor. Mi-am adus aminte că la prima reprezentație am stat exact în partea opusă a locului unde am stat acum și mi-a plăcut să observ să spectacolul se așază bine, se vede bine din toate unghiurile. Am remarcat vocea Oanei Pușcatu și, Doamne, chiar e făcută pentru film (incredibil cât de mult o iubește camera!), naturalețea Mihaelei Teleoacă, care a trecut de multă vreme de etapa demonstrațiilor gratuite, își asumă rolul integral și e foarte generoasă cu partenerii de scenă; rețin o scenă din spatele paravanului, când nepotul adună bagajele și corpul acestuia se alătură capului de manechin care poartă toca extravagantă a fostei amante, ar merita o fotografie de expoziție momentul). Surprinzător pentru mine este Alex Mirea, pe care nu l-am văzut deloc jucând până acum; foarte tânăr, de o frumusețe caldă, armonioasă, pe care o credeam pierdută la tinerele generații, reușește să-și pună la treabă emoțiile, astfel încât rolul pierde din agresivitate, dar câștigă în profunzime.

Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor la TEATRELLI – să sperăm că timpul nu va fi dușmănos cu artiștii și spectatorii, astfel încât să nu treacă prea mult timp până la o nouă reprezentație a spectacolului.