Colecția de Istorie a editurii Corint se bucură de un real succes, dovadă numărul mare de apariții, ceea ce a i-a determinat pe editori să o îmbogățească cu o categorie de titluri care ne bucură în mod deosebit pentru că este dedicată autorilor români. Selecția realizată de Doru Dumitrescu subscrie caracterului general al colecției, dedicată în mod special istoriei recente, cu volume ce aduc în atenția cititorului subiecte incitante, dar și controversate, atât timp cât o parte din cei implicați în acestea încă mai trăiesc sau au trecut la cele veșnice cu puțini ani în urmă, dar și percepția noastră, a celor care ne-am născut după cel de-al doilea război mondial, asupra unor evenimente care adeseori implică o puternică latură emoțională datorită implicării în acestea sau a efectelor acestora (pozitive sau negative) pe care le suportăm încă. Publicarea operelor unor autori români confirmă existența unui interes crescut al românilor pentru studierea istoriei, dar și necesitatea stabilirii unor repere științifice reale, în contextul în care există încă numeroase prejudecăți, exagerări privind anumite subiecte legate mai mult sau mai puțin de evoluția românilor, mai ales din punct de vedere politic și cultural. Totodată, numărul în creștere de studii realizate de autori români dedicate istoriei recente (adică postbelice) se poate corela cu ușurință cu procesul de declasificare al unor arhive și corelarea acestora cu documentele existente în arhivele altor țări, proces laborios, minuțios, cronofag, drept pentru admirăm efortul considerabil al celor care au îndrăznit să selecteze și să comenteze documentele din arhivele postbelice, puternic politizate.
Volumul propus de cercetătorul Florian Banu, De la SSI la SIE: o istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948 – 1989), vine să completeze o parte din lacunele noastre cu privire la evoluția acestor servicii și să dea răspunsuri cu privire la modul de organizare și funcționare a acestora, știindu-se faptul că subiectul a fostul unul tabu până în 1989, iar în perioada postdecembristă percepția omului obișnuit asupra „meseriei” de spion a fost mult denaturată de avalanșa de filme de acțiune, după cum o subliniază și autorul încă din partea introductivă a volumului:
„În imaginația publicului, structurată în general pe informațiile oferite de literatură și de filme artistice, spionajul este asociat, îndeobște, cu femeile fatale, având drept prototip pe Mata Hari, și cu acțiunile dure ale unui bărbat irezistibil, posesor al unei license to kill, pasionat consumator de votcă-martini, shaken, not stirred, așa cum l-a impus în imaginarul colectiv scriitorul Ian Fleming. Evident, pe lângă calitățile fizice de excepție, spionul (indiferent de sex!) trebuie neapărat să fie expert în arte marțiale, poliglot, campion la tir și un abil mânuitor al unor dispozitive high-tech! (p. 20)
Prin publicarea unui volum de peste 600 de pagini, autorul nu-și propune nici pe departe să descurajeze cititorul interesat de subiect, ci, din contră, îl invită să intre într-un univers inaccesibil până acum, iar prejudecățile cu privire la rolul jucat de serviciile secrete în evenimentele din 1989 sau cele cu privire la calitățile „de excepție” ale spionilor români vor fi, astfel, rapid demontate, chit că unele televiziuni românești continuă să difuzeze o serie de filme artistice realizate înainte de 1989, în care personajul principal, masculin, cu fizic impecabil, este marcat de misiunea de apărător al valorilor socialismului și de contribuția sa decisivă la construirea unei societăți fără clase, în care binele este subscris egalității sociale. Volumul uriaș de documente analizate este surprinzător de bine gestionat de către Florian Banu, care și-a construit demersul științific logic, prezentând în primul capitol cadrul legal și modificările instituționale aferente ale serviciilor secrete românești de după cel de-al doilea război mondial. Astfel, cititorul avizat poate observa cu ușurință faza incipientă în care se aflau aceste servicii după 1945, dar și rapida subordonare politică a acestora, sub atenta supraveghere a „fratelui” mai mare – URSS, deși rolul unor astfel de instituții era și este să apere integritatea și interesele statului, dincolo de orice criteriu de partid, după cum a subliniat foarte bine și Mihai-Răzvan Ungureanu în Cuvântul său introductiv. Nedumerirea noastră cu privire la politizarea activității serviciilor secrete este rapid spulberată de către autor:
„În paralel cu acțiunile de epurare, pe fondul reorganizărilor succesive, structurile SSI au fost penetrate de un număr destul de mare de noi angajați, trimiși în acest serviciu de către partidul comunist. Elocvent în acest sens este faptul că, pe baza Deciziei ministeriale nr. 79 din 27 aprilie 1945, începând din luna mai 1945, Emil Bodnăraș, membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR) și secretar general al Președinției Consiliului de Miniștri, a fost însărcinat cu controlul nemijlocit al SSI (Serviciul Special de Informații – n.n.) (p. 48)
Subscrierea serviciilor secrete românești intereselor sovieticilor în zonă, s-a concretizat într-un aparat birocratic stufos, cu un număr de funcționari în permanentă creștere, invers proporțional cu numărul de agenți de teren, ceea ce s-a soldat cu rezultate mediocre, ca să nu spunem chiar slabe, în ceea ce privește scopul acestei instituții. Diletantismul acțiunilor de supraveghere a „adversarilor” este rezultatul diletantismului celor care au condus serviciile secrete pe timpul regimului comunist, a căror activitate este foarte sintetizată de autor în capitolul doi al cărții. Toți șefii spionajului românesc au fost desemnați pe criterii politice (cât de bine au servit până la momentul desemnării partidul), nu aveau nici un fel de studii în domeniu, majoritatea lor având meserii de bază care nu necesitau la momentul respectiv nici măcar absolvirea unui liceu, cu atât mai puțin a studii superioare. Carierismul este o altă trăsătură comună pe care o putem identifica parcurgând evoluția celor opt șefi ai serviciilor secrete românești din timpul regimului comunist. Fără îndoială, figura emblematică a acestora este Nicolae Doicaru, „copilul Securității”, cel care a condus spionajul românesc între 15 iulie 1954 și 4 martie 1978. De subliniat că serviciile secrete române au evoluat, sub diferite denumiri și o multitudine de reorganizări ale structurilor interne (adeseori doar pentru a marca schimbarea de lider, care dorea în felul acesta, să-și justifice unele măsuri luate în fața lui Gheorghiu Dej sau a lui N. Ceaușescu) ca parte componentă a Securității, adică poliția politică înființată în 1948 cu scopul clar de a elimina orice adversar al totalitarismului de tip comunist. Autorul analizează cu parcimonie mărturiile conducătorilor Securității, la care a făcut apel adeseori pentru a creiona portretele șefilor serviciilor secrete, adeseori subordonați direcți ai acestora, sau uneori subordonați în structurile Ministerului de Interne direct ministrului de resort. În acest sens sunt adeseori citați Nicolae Pleșiță sau Iulian Vlad, pe care îi remarcăm cu ușurință în evenimentele din 1989, încercând nu numai să-și cosmetizeze trecutul, dar și să profite cât mai mult de pe urma noi conjuncturi politice interne și externe. Deh! Lupul își schimbă părul dar năravul ba!
Capitolul 3 este dedicat sistemului de selecție și pregătire a ofițerilor serviciilor secrete. Evoluția acestui sistem subscrie evoluției sistemului comunist din România:
«Odată cu înființarea Direcției Generale de Informații, sistemul de pregătire a ofițerilor de informații externe a căpătat o organizare nouă. Distanțarea de Uniunea Sovietică a condus și la abandonarea practicii de a trimite ofițerii de informații externe la instruire în URSS. Fostul ofițer DIE Mircea Manea aprecia că ”renunțarea la școlarizarea cadrelor de spionaj la Moscova” a fost ”una din măsurile cele mai semnificative ale epocii”, un adevărat ”indiciu de suprafață al dekaghebizării, care a fost precedat sau simultan ”trimiterii acasă” a consilierilor sovietici”.
Un prim experiment se pare că a fost făcut în perioada decembrie 1960 – martie 1961, când a fost organizat, „în condiții de deplină conspirativitate”, un curs intensiv de școlarizare cu un lot de 40 de absolvenți de studii universitare (cadre didactice cu diverse specializări, inclusiv profesori de limbi străine, juriști, economiști, istorici, sociologi). Aceștia fuseseră selectați din viața civilă, aveau o vechime în muncă de minim cinci ani și o vârstă medie de 30 de ani. Se pare că rezultatele obținute au fost încurajatoare, motiv pentru care s-a enunțat la trimiterea de cursanți în URSS pentru pregătirea în munca de informații externe.» (p. 285)
Maturizarea lentă a serviciilor secrete românești se poate înțelege și mai bine parcurgând ultimul capitol al volumului, dedicat prezentării succinte a unor operațiuni secrete derulate pe parcursul regimului comunist. Dacă în prezentarea activității lui Nicolae Doicaru aflăm cu stupefacție despre legăturile dintre spionajul românesc și schimbarea regimului politic, dar și a modului de guvernare din Spania (schimb de scrisori cu viitorul rege Juan Carlos I și chiar vizite directe), în ultima parte a cărții înțelegem cum a ajuns să colaboreze Henri Coandă cu Nicolae Ceaușescu, și ce rol au jucat serviciile secrete în acest demers, dar și despre destructurarea rețelei Caraman, considerată o mare victorie a spionajului românesc de către Ceaușescu. Toate acestea nu reprezintă altceva decât argumente pentru a citi o carte consistentă ca număr de pagini, dar mai ales prin informațiile sintetizate într-o frazare elegantă, clară și concisă.
Editura: Corint
Colecția: Istorie – Autori români
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 608
ISBN: 9786067930757
Foto: arhiva autorului
