Un fel de recenzie: 2666 de Roberto Bolaño (II)

Dacă anterior scriam ceea ce se vrea a fi un argument în favoarea scriitorului chilian prea puțin apreciat de publicul românesc, dar și o recenzie a primului volum din această trilogie care fascinează într-atât, iată că a venit momentul celei de-a doua părți a lui 2666 să fie dacă nu examinată, cel puțin pusă în lumina pe care o merită. Pentru a nu relua aspecte deja discutate, v-aș invita să aruncați o privire pe primul articol, pe care îl puteți accesa aici.

Conținând un singur univers narativ, acela al crimelor comise față de femeile din Santa Teresa, în Mexic, partea a doua a lui 2666 continuă labirintul de semnificații și de întretăieri a firelor epice, fără însă să cadă în ceea ce mulți ar putea să numească pe nedrept prolixitate auctorială. Cititorul se află în fața unui text ce își găsește rădăcinile într-o lume kafkiană, în care orice aspect este consemnat și arhivat, iar la o primă vedere, se poate părea că Bolaño alege să nu întreprindă nimic mai mult decât o expunere aproape medicală a inexplicabilei serii de crime. Schematismul cronicilor morților și, mai ales ciclicitatea acestora ajung să fie elementul central și obsesiv:

„Asasinatul Isabelei Urrea, care a făcut vâlvă primele trei zile la postul de radio și în ziare, a fost pus pe seama unui furt ratat, fapta unui nebun sau a unui drogat care cu siguranță voia să-i ia mașina. De asemenea, a circulat teoria că autorul crimei putea fi un sud-american, un guatemalez sau un salvadorian, veteran de război din țările acelea, care strângea bani cum putea înainte de a pleca în Statele Unite. Nu s-a făcut autopsia din respect pentru familie, și proba balistică nu s-a făcut publică, iar în drumurile dus-întors între tribunalul din Santa Teresa și cel din Hermosillo s-a pierdut definitiv.”

Și totuși cele 112 (sic!) ocurențe ale morții nu sunt simple expuneri plane, după cum o importantă parte a celor ce au parcurs 2666 identifică. Nu doar că universul bolañian este unul al profanării totale în care ceea ce mai rămâne din idealul de demnitate umană este șters pentru totdeauna, dar devine o reprezentare a unei casări pe cât de lentă, pe atât de treptată a ceea ce pentru societatea mexicană, recte orice societate, ar fi putut fi generat de speranța unui prezent mai bun.

Cruci colorate din Ciudad Juárez, oraș în care în 1996 a existat o serie de asasinate asupra femeilor, posibilă sursă de inspirație pentru Bolaño. (Sursa: Wikicommons)

Într-un oraș în care Binele nu se mai află nici măcar secundar în sistemele axiologice ale oamenilor, într-o lume în care traficul de droguri, proxenetismul, corupția și violurile urmate de omoruri par să fi devenit norma, Bolaño ne arată că tragedia nu provine din existența acestor evenimente, ci din lipsa oricărui regret colectiv, ceea ce va conduce spre damnarea totală. În acest sens, Santa Teresa este locul în care poliția pare a fi departe de orice nivel de competență, ba mai mult, chiar și infractorii cu renume sunt descriși ca incapabili de a opri valul de asasinate, ca și cum toți ar fi încetat să existe:

„A fi prezent și a greși este, la ora adevărului, iar ora adevărului e în orice oră, sau cel puțin în fiecare oră începând de la opt seara până la cinci dimineața, o atitudine la fel de congruentă ca a te ascunde și a aștepta. Nu contează că nu faci nimic, că dai cu bățu-n baltă, important este să exiști. Unde? Acolo, unde trebuie să fii.”

Iar cei care combat atrocitățile din Sonora sunt puțini și determinați adesea de interese mai degrabă personale ce i-au adus aproape de seria celor 112. Bolaño va prezenta drama unei doamne din înaltă lume politică a Mexicului, care din diferite motive, ajunge să caute criminalul ascuns, revelația culturală a unui important detectiv american, dar și relația amoroasă pe care detectivul Juan de Dios Martínez o va lega doar datorită implicării în ancheta crimelor.

Drept consecință, permanenta alternanță între apariția unei nou crime și cei atinși de acestea, apariția unor acte de profanare ale bisericilor (ce tind să ducă récit-ul către o nouă dimensiune) dar mai ales generala lipsă de vitalitate interioară și aparenta intransigență a celor implicați produc un efect difuz, făcând al doilea volum să fie radical diferit de stilul relativ clar și concis al primelor trei părți, căci, până la urmă:

„Trebuie să asculți ce spun femeile . […] Nimeni nu dă atenție acestor asasinate, dar în ele se ascunde secretul lumii.” (fragment extras din primul volum, partea a treia)

În ce constă acest secret și care sunt motivele pentru care drama din Santa Teresa nu reușește în universul ficțional să atingă headline-urile, acestea sunt aspecte ce pot fi cunoscute doar prin aventurarea în 2666. Mă voi opri aici, atât pentru că nu vreau să devoalez nimic de valoare din interiorul romanului, cât și pentru că simbolistica acestuia cred că este destul de departe spre a fi surprinsă într-o simplă recenzie. Urmează prezentarea celui de-al treilea volum, pe care sper că o veți lectura cu același interes. În loc de final, ca o notă personală: pesemne că 2666 poate fi parcurs și răsturnat. Pe curând!

2666 „2666 (II)” de Roberto Bolaño