Forța unui text pus în valoare de o viziune regizorală pe măsură; pe scurt, cam așa aș scrie despre noua premieră a Teatrului Mic, ȚINUTUL DIN MIEZUL VERII de Tracy Letts. Vlad Massaci a acceptat provocarea de a monta pe o scenă mică, fără multe facilități la îndemână, o piesă cu destul de multe personaje, dar, mai ales, cu mult decor. Pentru că, nu-i așa, casa din „miezul verii” este o casă în toată regula, un loc unde întâlnim trei generații, fiecare cu problemele ei tipice: frustrări, neîmpliniri personale, eșecuri în dragoste, dependențe de pastile și alcool.
Intrăm în „Ținutul din miezul verii” dintr-odată, fără vreun preambul, ca și cum „al patrulea perete” n-ar fi fost inventat vreodată. De data aceasta convenția teatrală este să intrăm în casă, adică în jocul actorilor. Și intrăm pentru a le înțelege dramele, pentru a le fi părtași la suferințele îndurate și, nu în ultimul rând, pentru a ne înțelege pe noi înșine. Textul scris de Tracy Letts este atât de valoros, încât Vlad Massaci nu a avut altceva de făcut decât să construiască personajele în jurul replicilor, iar decorurile s-au construit de la sine, au „crescut” în jurul textului și a celor care-l rostesc. Personajele fac economie de mișcare (cu mici excepții, cerute de anumite scene/momente), iar când translează spațiul mizează tot pe forță. Singurul obiect de decor care se mișcă cu adevărat este masa, celebra masă de sufragerie, în jurul căreia se adună generațiile; de această dată prilejul este înmormântarea invocatului și niciodtă prezent Beverly, cel al cărui destin a influențat iremediabil destinul întregii familii. Masa, epicentrul casei, apare și dispare din scenă, în funcție de cum o cere acțiunea, dar, cred eu, mai ales în funcție de cum a gândit regizorul punerea în scenă. Pentru că personajele capătă coloratură, forță și dinamism atunci când sunt în jurul mesei, din acele momente își extrag forța; dar ele devin evidente atunci când masa dispare, este suprimată. Oamenii nu se mai înțeleg, nu mai comunică, nu-și mai împart felurile de mâncare, nu mai au nimic în comun. Îi mai leagă doar suferința. Și de aceea ei pleacă rând pe rând din „ținutul din miezul verii”.
Masa și ritualurile ce orientează toate relațiile dintre cele trei generații devin joc secund în măsura în care oglinzile prăfuite și pătate de amintirile casei împrumută din spiritele casei și aduc în prim-plan fețe schimonosite de boală, de iubiri neîmpărtășite sau interzise. Aproape toți evită să se uite în oglindă, mai puțin Violet, cea care în „nebunia” ei are curajul de a-și admira (la propriu) suferința și chipul îmbătrânit de boală. Magistral momentul în care Violet face din gros plan centrul atenției noastre.
Dacă masa unește cumva toate personajele în jurul ei, fie și pentru câteva momente disparate, ei bine, cel de-al doilea element scenografic care, de data aceasta, unește cu adevărat, este dat de hainele actorilor. Și aici Iuliana Vîlsan a completat magistral viziunea regizorală, dând acel aspect de tern atât de necesar diferitelor momente, dar și elementul de legătură: ecosezul în tonurile acelea de verde pământiu, nuanțe care te trimit cu gândul tot la boală și suferință necurmată. Singurele care poartă rochii parcă rupte din tapetul pereților sunt cele două femei legate cu adevărat de loc, sunt parte din casă: Violet și Barbara. Fiecare din cu totul alte motive, evident. Dacă prima nu a părăsit deloc casa, ea fiind cea care a imprimat destinelor celorlalți parcursuri mai mult sau mai puțin sinuoase, cea de-a doua, Barbara, se vede nevoită să se întoarcă în casa părintească, motiv de adevărate suferințe și frustrări scăpate de sub controlul conștientului.
Saga familiei lui Violet și Beverly este o saga scrisă impecabil, americanii sunt maeștri în astfel de construcții. Le plac poveștile, mai ales dacă sunt ale altora (uitați-vă cu cât nesaț sorb personajele poveștile partenerilor de scenă, cât de grăbiți sunt să le asculte, uitând în felul acesta de ale lor). Narațiunea se îmbogățește în detalii odată cu trecerea de la un moment la altul, casa pare că se micșorează proporțional cu creșterea numărului de secrete dezvăluite, personajele încep să-și dea seama că timpul este un adevărat dictator, imprimând alt ritm vieții din ținut. „Miezul verii” este, de obicei, asemuit cu o arșită de nedomolit, care aici este arșita bolii care mistuie trupuri și minți. Cancerul și dependența de pastile, alcoolismul, toate sunt din „miezul verii”, acolo unde te trezești neputincios și paralizat de frică (fricos este Bill, de exemplu, cel care pleacă printre primii din casă, sub pretextul că trebuie să-și protejeze fiica, deși el era plecat de mulți ani din casă).
Povestea celor din „ținutul din miezul verii” poate fi povestea oricăruia dintre noi. E o poveste care n-are un timp al ei, nu e nevoie de o ancorare specifică din acest punct de vedere, de aceea nici Vlad Massaci nu insistă prea mult pe aceste detalii. Ce ne rămâne nouă, spectatorilor, de făcut, este să găsim locul propriilor noastre experiențe și amintiri și suferințe în acest atât de întins „ținut din miezul verii”.
Rodica Negrea face din Violet o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Feminină, dar fără pic de ostentație din acest punct de vedere, puternică și fragilă în același timp, cap de familie, cea care știe tot ce se petrece, inclusiv și ceea ce nu-și dorește să știe, cea care amprentează definitiv destinele celor trei fiice ale ei, ba chiar și pe al surorii și cumnatului. Toți ajung să fie dependenți de ea, așa cum ea este dependentă de pastile. Andreea Grămoșteanu dă scenei o Barbara atât de credibilă, încât te întrebi cât de mult control îi trebuie ca să nu scape personajul din mână. Pentru că da, spre deosebire de Violet, Barbara oscilează între extreme, își impune și se impune să fie șefa casei, dar sfârșește prin a pleca și ea din „miezul verii”. Mattie este cu adevărat o prezență pe scenă, Dana Dembinski-Medeleanu reușind să o țină acolo, în miezul acțiunii, copleșită de valuri de tristeți și suferințe de nedescris. Și toți ceilalți vin și compun acest tablou de familie, pe cât de nefiresc, pe atât de des întâlnit în jurul nostru. Surorile Barbarei, nepoții lui Violet, chiar și Steve, cel atât de stângaci și de nefiresc în peisaj, până și șeriful ce seamănă cu o fantomă a tinereții pierdute, cu toții se adună în jurul lui Violet și a dramei ei. Și după cum se adună, așa pleacă: pe rând. Cine rămâne în casa bântuită de spiritul indienilor (genial momentul când la fereastra podului/mansardei se zărește chipul servitoarei!) și de al proaspătului sinucigaș? Violet, cea învinsă de boală, dar nu și definitiv doborâtă. Finalul piesei, cu Violet cocoșată de suferință, ce pare că stă să cadă de pe scaun este unul magistral: te face să te întrebi până când și, mai ales, cât va mai suferi această femeie? Și, cumva, luăm cu noi, spre casă, parte din suferința ei, parcă vrem să o determinăm să plece din „ținutul din miezul verii”.
Eu știu sigur că vreau să revăd „Ținutul din miezul verii” în regia lui Vlad Massaci. Și îmi doresc să aibă sălile pline la fiecare reprezentație. Merită să fie în sală cei mai buni spectatori.
Spectacolul cuprins în „Selecția oficială a spectacolelor din Festivalul Național de Teatru 2018”
ȚINUTUL DIN MIEZUL VERII de Tracy Letts
Traducere: Smaranda Nicolau
Regie: Vlad Massaci
Decor și costume: Iuliana Vîlsan
Light design: Iuliana Vîlsan
Muzică originală și ilustrație muzicală: Bibi Vongehr
Distribuție:
Violet – Rodica Negrea
Barbara – Andreea Grămoșteanu
Ivy – Valentina Popa
Karen – Diana Cavallioti / Mădălina Ciotea
Mattie – Dana Dembinski-Medeleanu
Jean – Silvana Mihai
Bill – Mihai Călin
Charles – Claudiu Istodor
Charles Jr. – Ionuț Vișan
Steve – Cuzin Toma
Șeriful – Cezar Grumăzescu
Johna – Viorica Mureșan
Regia tehnică: Ema Stoican
Suflor: Luminița Popovici
Producător delegat: Teodora Petre
Credit foto: Bogdan Catargiu
