Un fel de recenzie: 2666 de Roberto Bolaño (I)

Arătându-ne încă o dată, poate, că ceea ce este mai bun vine la final, 2666-le lui Roberto Bolaño, ultimul său roman, a reușit pe plan internațional să își consolideze o poziție destul de bine definită și de apreciată, premiul Altazor acordat în Chile sau includerea în numeroase topuri de prestigiu fiind doar câteva exemple de amintit.

Și totuși, după cum bine remarca Radu Vancu într-o discuție avându-l ca subiect central pe Mathias Enard – vă invit cu această ocazie să aruncați un ochi și pe prezentarea lui Victor la „Rue de Voleurs”, tot pe BookHub, aici: – la nivelul vânzărilor românești pare-se că mult anticipata nișă a fanilor Bolaño nu a reușit, cel puțin încă, să depășească stadiul de timide tentative lipsite de mare vizibilitate. Altfel spus, devine aproape de neexplicat cum un scriitor de un asemenea calibru nu reușește, încă, să ajungă în preferințele acelui mic segment al populației românești care este reprezentat de pasionații de lectură.

Drept urmare, am ezitat între varianta de a alege clasica recenzie de carte și o abordare ceva mai prietenoasă cu romanul, dar și cu publicul deopotrivă: un fel de jurnal de lectură, o expunere a impresiilor generate, deci mai puțin o abordare prea strictă sau vrând a fi exhaustivă. În definitiv, nici contextul, dar mai ales romanul în sinea lui nu poate fi redus la un număr atât de limitat de semne. Nu doar că dimensiunea impresionează, dar după cum remarca și Andreea Toma aici: avem de a face cu o operă a cărei însăși construcție (peste 1100 de pagini în ediția originală) trimite către fabulos.

Așadar, în cele ce urmează, mă voi focaliza asupra primului volum din cele trei, urmând ca în două articole viitoare să aduc în discuție și să încerc să vă determin cu și mai multe argumente că 2666 este într-adevăr Romanul pe care dacă nu l-ați citit deja, cu siguranță că trebuie să ajungă sus în ordinea priorităților literare.

Menționez că primul volum este alcătuit la rândul său din trei părți: Partea Criticilor, Partea lui Amalfitano și Partea lui Fate, în timp ce volumul al doilea și volumul al treilea constituie Partea despre Crime, respectiv cea despre Archimboldi.

Modul în care este structurat romanul permite celui care se încumetă să îl parcurgă să asiste la o narațiune extraordinar de bine scrisă și care reușește să evolueze uneori întretăiat, uneori paralel, dar și convergent. Mă refer la faptul că deși unități aparent independente, cele cinci microromane își dau reciproc un anumit sens, fără însă să fie, așa cum ar putea să pară la o primă vedere, simple părți ale unei enigme literare complexe.

Amintit cuvântul enigmă, dar folosit cu oarecare rezerve, trebuie spus că oricare ar fi perspectiva asupra lui 2666, acesta nu este și nu ar trebui privit drept un polar, chiar dacă – foarte important de menționat – reușește să captiveze și să producă acea senzație a unei permanente stări de așteptare și a unei dorințe de a înțelege ce se află în spatele celor povestite.

Dar, pentru a nu transforma ceea ce am hotărât să fie o prezentare a impresiilor mele de lectură într-un exhaustiv argument, va trebui să zic că prima parte, cea a Criticilor este și cea care a reușit încă din început să mă facă să ador iremediabil proza autorului chilian. Un grup de patru critici literari europeni: francezul Jean-Claude Pelletier, italianul Piero Morini, spaniolul Manuel Espinoza și britanica Liz Norton reușesc să lege o foarte strânsă legătură (ce se va dovedi amicală, dar nu numai) în jurul unui singur element comun de maximă importanță pentru aceștia: romancierul german Benno von Archimboldi, a cărei existență se derulează mai degrabă în imaginația celor patru, decât în realitatea cea adevărată (sic):

„Și poate că academicienilor suedezi le-ar plăcea o anumită schimbare. Un veteran, un dezertor din Al Doilea Război Mondial care continuă să fugă, o aducere aminte pentru Europa în vremuri agitate. Un scriitor de stânga pe care îl respectau până și situaționiștii. Un tip care nu pretindea să concilieze ireconciliabilul, ceea ce este acum la modă. Imaginează-ți, a spus Pelletier, Archimboldi câștigă Premiul Nobel și exact în momentul acela apărem noi, de mână cu Archimboldi.” (p. 139)

Iar exact acest bizar scriitor german, care mie personal îmi evocă un fel de călător ca cel din deșerturile lui Ernst Junger, este motivul pentru care grupul, în format restrâns, ajunge în Mexic, urmând un foarte puțin probabil fir al misterului. Aici, se confruntă nu doar cu disperata nevoie de a găsi orice dovadă a trecerii idolului lor, dar rămâne să descoperiți cum se finaliza curenta experiență. Contează momentan doar că ajunși acolo, constată că au de a face cu o realitate pe care cu greu o pot crede: cea a crimelor în serie absolut inexplicabile comise împotriva femeilor din Santa Teresa. Iar ca în orice element al marelui puzzle bolanian, crimele nu sunt decât o anumită față a realității:

„Espinoza și-a amintit atunci că seara trecută unul dintre băieți le povestise istoria femeilor asasinate. Își amintea doar că băiatul spusese că erau peste două sute și că a trebuit să repete asta de două sau de trei ori, pentru că nici el, nici Pelletier nu credeau ce le spunea . A nu crede, însă, s-a gândit Espinoza, este o formă de a exagera. Vezi ceva frumos și nu-ți crezi ochilor. Ți se povestește ceva despre… frumusețea naturală a Islandei…, oameni făcând baie în apă termală printre gheizere, de fapt tu văzuseși asta în poze, dar tot zici că nu-ți vine să crezi… Cu toate că evident crezi… A exagera este o formă de a admira politicos…” (p. 178)

Nu întâmplător ales, am simțit că fragmentul de mai sus descriind atitudinea criticilor aflând despre neverosimilele crime din Mexic descrie, mutatis mutandis, chiar propria mea de stare de spirit în fața unui roman, deci ficțiune, pe care evident că îl cred, dar la a cărei ficțiune nu îmi este neapărat și ușor să ader atât de organic. Dacă trebuie să cred în ceva ficțional, atunci voi prefera să aleg să cred 2666.

Pentru a nu intra în prea multe detalii ce ar putea să vitregească viitoare experiențe de lectură, voi mai spune doar că partea lui Amalfitano este, poate, la fel de criptică. Amalfitano, profesor la universitatea din Santa Teresa, tată singur al unei fiice pe nume Rosa, constată că, dintr-odată, realitatea pe care o cunoștea el nu reușește să mai fie la fel, de parcă i s-ar fi întâmplat „o endoscopie, dar fără durere”. Iar motivele pentru care se întâmplă aceasta, nu fac altceva decât să accentueze improbabilul propriului său cotidian:

„Și la cinci dimineața a scos rufele murdare din coșul cu rufe murdare din baie și apoi s-a dus în grădina din spate și a pus rufele în mașina de spălat și a pus programul de spălare normală și s-a uitat la cartea lui Dieste care atârna nemișcată.” (p. 265)

În fine, cea de-a treia parte inclusă în primul volum, cea despre Oscar Fate, ne aduce în prim plan un jurnalist din New York ce lucrează la o revistă din Harlem, ale căror interese se află în sfera african-americană, ce este trimis ca înlocuitor pentru a realiza cronica unui eveniment sportiv din Mexic. Cu această ocazie, află la rândul său despre crimele asupra femeilor și o întâlnește personal pe Rosa, cea „un pic filosoafă”, fiica lui Amalfitano. Dacă misterul pare să îl prindă, la rândul său, este rechemat înainte de vreme de redacția ce nu arăta vreun interes în tragicele evenimente din Sonora. Refuzul său de a nu da uitării crimele, este și ceea ce ne va conduce într-o lume a drogurilor și a criminalilor, care totuși ne apar mai inocenți ca necunoscuții asasini în serie.

Astfel spus, aleg să închei fără alte avertizări curenta prezentare, despre care menționez că nu devoalează nimic mai mult decât ați putea afla din primele câteva pagini, dar care sper că reușește să ofere o privire asupra lui 2666 care să vă determine să îl alegeți cât de curând. În următoarele două articole, voi oferi o privire, sper eu la fel de puțin vătămătoare romanului, asupra celui de-al doilea și al treilea volum, care, după cum am mai spus, pot fi citite chiar și separat, ca microuniversuri livrești independente.

2666 „2666 (I)” de Roberto Bolaño