2666 – Roberto Bolaño

Îmi caut cuvintele. Aşa mi se întâmplă atunci când o carte este prea mare pentru a încăpea în frazele pe care le-aş putea eu scrie. Aproximativ 1100 de pagini s-au scurs aparent molcom, dar cu o repeziciune ascunsă în adâncuri, asemeni apelor unui fluviu. Cinci părți legate între ele prin fire străvezii, dar viguroase. Torentul cuvintelor te atrage şi te poartă cu el în depărtări. Extraordinară această ultimă operă a lui Bolaño. De fapt, o capodoperă. Pe care doar citind-o o poți percepe în adevăratele sale dimensiuni. De aceea, n-am să vă detaliez prea mult subiectele pe care scriitorul chilian le transpune în acest uriaș roman.

„Nu părea un copil, ci o algă. Canetti și cred că și Borges, doi oameni atât de deosebiți, au spus că așa cum marea este simbolul sau oglinda englezilor, codrul este etafora în care trăiesc germanii. De la această regulă s-a abătut Hans Reiter din momentul în care s-a născut. Nu-i plăcea pământul și cu atât mai puțin pădurea. Nu-i plăcea nici marea sau ceaa ce muritorul de rând numește mare și care în realitate nu e decât suprafața mării, valurile încrețite de vânt care încetul cu încetul s-au trasformat în metafora înfrângerii și a nebuniei.”

Pot doar să vă sfătuiesc să vă faceți curaj să pătrundeți în atmosfera fabuloasă din „2666”. Nu vă speriați de dimensiunile întinse, o dată ce începi să citeşti, romanul pare prea scurt, ai vrea să nu se mai sfârșească. Şi asta de dragul scriiturii, pentru că firul narativ rămâne în umbră. Îl urmărești la început, când încă nu ştii cu ce se mănâncă acest roman, apoi el devine un liant fantomatic. Plăcerea lecturii te învăluie, nu-ți lasă răgaz a ține în mâini un fir narativ. Şi, treptat, îți dai seama cât de plăcut este acest aspect. Savurezi fiecare frază, fiecare întâmplare. Asta nu înseamnă că avem de-a face cu o construcție haotică. Dimpotrivă. Toate cele cinci părți ale romanului, care pot foarte bine să fie citite şi separat, fac parte dintr-o creație monumentală, cu o bază foarte solidă, dar care nu urmează standardele, ci creează unele proprii.

„Orice operă minoră are un autor secret și orice autor secret este, prin definiție, un scriitor de capodopere. Cine a scris cutare operă minoră? Aparent un scriitor minor. Nevasta acestui biet scriitor poate depune mărturie, ea l-a văzut stând la masă, aplecat peste foile albe, frământându-se și făcând să aluece pana pe hârtie. Pare o mărturie irefutabilă. Dar ce-a văzut este doar fațada. Coaja literaturii. O aparență, i-a spus bătrânul fost scriitor lui Archimboldi și Archimboldi și-a amintit de Anski. Cine scrie într-adevăr această operă minoră este un scriitor secret care acceptă numai dicteurile unei capodopere.”

„Acum știam că a scrie este inutil. Sau că merită efortul doar dacă ești dispus să scrii o capodoperă. Cea mai mare parte a scriitorilor greșesc sau se joacă. Poate că a greși și a se juca e același lucru, cele două fețe ale aceleiași monede. În realitate, niciodată nu încetăm să fim copii, copii monstruoși plini de bube și de varice și de tumori și de pete pe piele, dar copii până la urmă, adică niciodată nu încetăm să ne agățăm de viață pentru că suntem viață. S-ar putea spune că suntem teatru, suntem muzică. De asemenea, sunt puțini scriitorii care renunță. Ne jucăm de-a credința că suntem nemuritori. Greșim când judecăm propriile noastre opere și când judecăm întotdeauna inexact operele celorlalți. Ne vedem la decernarea Premiului Nobel, spun scriitorii, ca și cum ar spune: ne vedem în iad.”

„După doi ani, din pură întâmplare, Popescu s-a întâlnit la o petrecere cu unul dintre medicii care îl trataseră pe matematician când fusese internat la balamuc. Era un tip tânăr și sincer, ci o inimă de român, adică o inimă fără niciun ascunziș. În plus, era nițel beat, ceea ce a facilitat confidențele.” (pag.68)

Dacă ar fi să încerc să denumesc esența acestui roman, aş spune simplu – literatură. În jurul ei gravitează totul, chiar şi acele crime care bântuie Santa Teresa, obscurul oraș din nordul Mexicului. E foarte greu, dacă nu imposibil, să rezumi „2666”, chiar dacă ar fi să iei pe rând cele cinci părți. Romanul acesta îşi poartă cititorii şi personajele prin diferite țări europene (una dintre ele foarte cunoscută şi referindu-mă la ea, pot spune că am avut parte de multe surprize), prin Statele Unite ale Americii şi, desigur, prin fascinantul Mexic, mai cu seamă prin statul Sonora, un spațiu deşertic pe care îl întâlnisem şi în „Detectivii sălbatici”. Dintre toate locurile prin care am călătorit citind cartea lui Bolaño, deșertul Sonorei mi s-a părut cel mai ispititor – rezonanța denumirii sale a avut asupra mea efectul unui magnet. Însă nu a fost singurul punct fierbinte al acestui roman. De fapt, fiecare frază a însemnat pentru mine o plăcere nemaipomenită. Citesc destul de mult și încerc să îmi selectez cu multă exigență cărțile, pentru că mi-am dat seama că timpul care ne este rezervat este insuficient pentru a parcurge toate cărțile care ne atrag într-o anumită măsură. Ce mi s-a întâmplat cu Bolaño m-a răvășit. Nu am parcurs toate operele mari ale lumii, dar am căutat în ultimii ani să citesc doar cărți care merită timpul meu limitat. Ei bine, citindu-l pe Bolano, am simțit că pătrund în miezul literaturii și am putut întrezări granița aceea subțire care desparte realitatea de literatură.

„După cafea, fără să ceară, i-au pus în față un pahar cu suc de ananas. L-a gustat și a simțit imediat alcoolul. Foarte puțin, doar ca să-i dea o aromă sau ca să contrasteze cu aroma ananasului. Paharul plin cu gheață pisată, foarte mărunt. Unele gustări erau crocante și umplutura greu de recunoscut, altele aveau o suprafață fină ca a unui fruct fiert, dar umplute cu carne. Pe un platou erau cele iuți și în celălalt cele mai puțin iuți. Kessler a gustat vreo două din acesta din urmă. Bune, a spus, foarte bune. Apoi le-a încercat și pe cele picante și și-a băut ce-i mai rămăsese din sucul de ananas.”

În prima parte, Partea criticilor, aflăm despre Benno von Archimboldi, un scriitor misterios, cu o operă fascinantă pentru cei care îi percep adevăratele dimensiuni. Și tot acolo apar primele referiri la crimele din Santa Teresa. Patru critici literari interesați de opera lui Archimboldi se întâlnesc, se iubesc, călătoresc, poartă discuții interesante pe teme literare și nu numai. Însă acestea sunt amănunte și a le enumera ar însemna o încercare palidă de a rezuma, ceea ce nu intenționez să fac. Vă invit însă să descoperiți singuri atât Partea criticilor, cât și celelalte patru părți. Cea a crimelor are un stil diferit de celelalte, mult mai alert, dar totuși plin de profunzime. Crimele sunt multe, dar „2666” nu este un roman polițist, nici pe departe, sau cel puțin eu nu l-am perceput astfel, în pofida misterelor care îl învăluie. Să nu uităm că viața însăși este un mister pe care, oricât de mult am încerca să îl dezlegăm, oricât am citi în căutarea unei chei care ar putea deschide cutia magică în care se ascunde secretul, rămânem doar cu plăcerea tulbure a căutării. Astfel am citit romanul lui Bolaño, fără a face un scop din potențialul deznodământ. M-am lăsat în voia poveștilor ce se înlănțuie, mângâiată de frazele ce curg parcă fără efort și nu știu când am reușit să citesc un număr de pagini care, cândva mi s-ar fi părut imens. De-ar fi avut 2666 de pagini, tot mi s-ar fi părut puțin.

N-am să mă întind cu vorba, chiar dacă romanul este unul mare din toate punctele de vedere. Voi încheia cât se poate de simplu. Citiți această carte. Și apoi literatura vi se va înfățișa în deplina sa splendoare.

Editura: Univers