Astăzi m-am gândit în timp ce așteptam să intru în sală că a fi independent de orice nu e chiar ceva de lăudat. Mulți ar merge cu gândul până la capăt: indepedent de bunul meu simț, independent de bunul gust, sau independent de mine, spectatorul? Sunt doar trei dintre ipostazele independenței care se interpun între mine – spectator – și realizatorul de teatru independent – regizori și/sau actori care pot ridica bariere în fața scenei. Cred că cei care au gândit sloganul n-au știut că în sală or să fie și cârcotași ca mine. Dar … să dărâmăm barierele și să mergem în sala de spectacol!
Anul acesta ediția aniversară a UNDERCLOUD este (pentru că nu s-a încheiat încă) organizată în sălile Hanului Gabroveni – ARCUB. Așa am făcut și eu un circuit: Sala Mare, Sala Coloane, Sala Atelier. Și urmează zilele următoare să mai văd încă două spectacole, care se vor ține într-o altă sală, dar nu vorbesc înainte de vreme despre ele (spectacolele).
Știam Sala Mare, fusesem acolo la concertele de jazz și m-am gândit la acustica foarte bună și la cât de bine ar servi teatrului. Din păcate, mie piesa nu mi-a plăcut. Să ne înțelegem: e vorba de gustul meu și de așteptările mele vizavi de piesă/actriță. Am văzut Obsesii, Cerasela Iosifescu într-un one-woman-show pe care mi l-aș fi dorit de zile mari. Dar n-a fost să fie. Lora este personajul principal al piesei Obsesii, piesă inspirată de scrierile Margaritei Karapanou, care s-a luptat întreaga sa viață cu tulburarea maniaco-depresivă. Eu n-am intrat în joc, cum s-ar spune; pe toată durata piesei m-am simțit ca și cum eram forțată să mă uit la un film care se derulează prea încet și pe un ecran prea mare în fața ochilor mei. A juca o maniaco-depresivă presupune mai mult decât trecerea de la o stare la alta, mai mult decât mimetismul actoricesc. Dar, repet, se prea poate să nu fi fost eu pregătită pentru jocul actriței.
Obsesii
Text: Claudiu Sfirschi-Lăudat după texte de Margarita Karapanou
Regie: Yannis Paraskevopoulos
Distribuție: Cerasela Iosifescu
Decor & costume: Lia Dogaru
Vizualuri: Vlad Lăzărescu
Producție: ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București
Durată: 1h15
Spectacol nerecomandat copiilor sub 16 ani
Secțiunea: Invitați din România
La niciun sfert de oră distanță de primul spectacol l-am urmărit pe al doilea. Un one-man show ținut în Sala Atelier, din păcate cu scaunele inadecvat aranjate (foarte mulți spectatori s-au chinuit să-l vadă pe actor – era recomandată dispunerea acestora în cu totul alt mod sau orice altă soluție tehnică potrivită cu spectacolul). De altfel, pe parcursul întregii ore am avut de multe ori impulsul de a mă ridica în picioare să-l urmăresc pe Paul Cimpoieru, din cel puțin două motive: muzica și dorința de a nu scăpa din ochi mișcarea și translarea mișcării în spațiu. Cimpoieru știe actorie, eram să spun „Știe meserie!”, dar mă tem că pentru unii „meseria” înseamnă doar tehnică. Ei bine, nu! Paul Cimpoieru nu se rezumă doar la tehnică, ci reușește să treacă printre spectatori și dincolo de ei, nu știu cum face de ajunge în spatele lor și îi împinge de la spate înspre scenă. Care, de fapt, nu e o scenă propriu-zisă, ci e chiar viața lor. E senzația aceea că cineva te-a întors pe dos și te-a expus așa, nud-întors-pe-dos, în propria ta viață și te forțează să-ți revezi principalele acțiuni/evenimente, dar fără să-ți dorești așa ceva. Și treci prin toate stările și toate agoniile și extazele lumii la un loc și-ți aduci aminte de toate visurile tale mărețe de tinerețe (sau de beție?) și te gândești, ba nu, te dai cu capul de pereți și tot așa. Excelente jocuri de volume obținute doar din plasarea actorului în spațiu și raportarea lui la lumini și la … muzică. Mișcări fracturate sau continue, după cum cerea mesajul, succesiuni de pași sau lentori ce păreau că nu se mai termină, incomode poziții menținute parcă special pentru a testa răbdarea privitorului, despre toate acestea și încă multe altele este vorba în show-ul lui Paul Cimpoieru. E un spectacol de revăzut, în mod evident. E genul acela de creație artistică care-ți pare că descrie întocmai „arta actorului”. Aștept cu nerăbdare să văd și alte spectacole cu acest actor. Cred că are încă multe, multe de arătat și sunt convinsă că o să evolueze șlefuindu-și talentul cu ajutorul noilor și noilor experiențe. Apropo de secțiuea Concurs: nu știu cine face parte din juriu, nu știu care sunt premiile, dar m-aș bucura să aflu că Homo Americanus este recompensat cumva. A, încă ceva: pentru mine un astfel de spectacol este ceea ce vreau și aștept să regăsesc într-un teatru independent.
HOMO AMERICANUS
One-man show cu Paul Cimpoieru
Producţie: Two Of Us, prezentat de Teatrul LUNI de la Green Hours
Durată: 1h
Homo Americanus s-a născut sub inspirația experienței newyorkeze a lui Paul Cimpoieru, care a beneficiat de o bursă de doi ani la The Actors Studio. Un performance one-man-show, născut și cizelat în spălătoria unui bloc newyorkez și mutat într-un underground din centrul Bucureștiului.
Secțiunea: Concurs
Obsesii și Homo Americanus le-am urmărit pe 24 august. A urmat ziua de 25 august, rezervată spectacolului atât de longeviv pentru o scenă de teatru indepedent (sau underground, dacă vă sună mai bine): Dragostea durează 3 ani. Vă vine sau nu să credeți, am asistat la reprezentația cu numărul 700. Și vorba regizoarei, singurul care a rămas în spectacol de la început și până acum este Cristi Iacob. De altfel, pentru el am și fost în sală. De data aceasta am urcat la etajul Hanului Gabroveni, în Sala Coloane, o sală generoasă (prin comparație cu Sala Atelier), unde și actorii, dar și spectatorii s-au simțit în largul lor. Cristi Iacob a fost în formă, în ciuda unor momente de ușoară derută mascată prin improvizații excelente (deh, anii petrecuți pe scândura scenei își spun cuvântul). A avut momente cu adevărat magistrale, când a dat măsura talentului său; și s-a mai simțit ceva: dragostea de teatru. Cristi Iacob iubește ceea ce face și asta se vede/se simte din sală. Dar e o iubire care nu dă în obsesie, ci e una bine strunită, în care „a da” și „a cere” fac schimb de locuri în permanență. Cristi Iacob dă foarte mult scenei, dar și cere mult din partea celor din sală: implicare, prezență, dragoste de teatru. Mihaela Teleoacă, Gabriela Iacob și Vitalie Bichir i-au ținut companie în marea petrecere de divorț, ba chiar aș spune că a fost mai mult decât o companie: cei trei chiar au intrat în jocul condus cu măiestrie de amfitrionul petrecerii și au reușit să smulgă aplauzele spectatorilor în multe rânduri. Nu pot să trec cu vederea peste plăcerea lui Frédéric Beigbeder de a-și revedea textul pus în scenă (a treia oară când vede spectacolul!): a intrat în jocul actorilor, a dansat pe scenă, a râs alături de spectatori, pur și simplu s-a bucurat. Cred că e mare lucru să-l vezi pe autor în sală și să-l surprinzi transformându-se din ce în ce mai mult.
Foto: Sorin Mircea Vasilescu
DRAGOSTEA DUREAZĂ 3 ANI
Text: Frédéric Beigbeder
Regie: Chris Simion-Mercurian
Distribuție: Cristi Iacob, Mihaela Teleoacă/ Tania Popa, Gabriela Iacob, Vitalie Bichir
Producție: Compania D’AYA
Durată: 1h50
Secțiunea: Invitați din România, în prezența extraordinară a autorului.
Mi-am propus să merg la Under Cloud – Festival de Teatru Independent de orice (Ediție aniversară) cu două zile înainte de a începe. Mi-am ales din listă spectacolele (din păcate, sunt multe la ore târzii în noapte, spun din păcate și atât, nu detaliez) și mi-am dat seama că am ales intuitiv spectacole din secțiuni diferite, care se țin săli diferite și cu subiecte și mai diferite. Din ce-am văzut până acum, mi-am putut da seama că festivalul are o indentitate a lui, consolidată în cei zece ani, că putem vorbi de un mesaj care răzbate de dincolo de toate atelierele, show-urile și tot restul de evenimente. Se prea poate ca mulți dintre spectatori să-și fi dorit mai multe trupe din afară, sau mai puține ateliere de lectură și mai multe show-uri. Dar dincolo de toate aceste așteptări, găsești cel puțin câteva spectacole care să-ți placă. Doar să ieși din casă și să ajungi la Hanul Gabroveni.
Notă: Under Cloud – Festivalul independent de orice se desfășoară la ARCUB în perioada 22 – 31 august. Directorul Festivalului este Chris Simion-Mercurian; împreună cu echipa festivalului și voluntarii atât de tineri și de dedicați, ea chiar reușește să ducă mai departe ideea de festival de teatru independent.
