„Firmanul orb” de Ismail Kadare

Acum mai bine de o lună, în Librăria Humanitas de la Cișmigiu, se lansa cel mai recent tradus volum al scriitorului de origine albaneză Ismail Kadare – colecția de povestiri „Firmanul orb”. Dacă privind evenimentul în sine, Nona Rapotan a surprins cu maximă acuitate pulsul serii – vă invit, așadar, să aruncați o privire aici: https://bookhub.ro/firmanul-orb-de-ismail-kadare-cum-sa-vorbesti-despre-frica-si-teroare-facand-literatura/ – iată că la rându-mi voi încerca să aduc în vedere acele aspecte notabile, ce mă fac să cred că, poate, Kadare ar fi un maestru mai iscusit al prozei scurte, decât al celei de mai mare întindere.

Astfel, având parcurs anul precedent romanul „Firida rușinii” publicat la rândul său la Humanitas, tot în traducerea lui Marius Dobrescu și a cărei recenzie o puteți consulta aici: https://bookhub.ro/firida-rusinii-de-ismail-kadare-2/ , am fost pe deplin surprins să constat povestirile din atarea selecție, cinci la număr: „Biserica Sfânta Sofia”, „Adio trecutului”, „Firmanul orb”, Furtul somnului imperial”, „Neamul Hankonaților” nu doar că sunt, parcă, încărcate cu o autenticitate sporită, dar distanțându-se de coté-ul strict politic, acestea reușesc să surprindă ceva mai mult decât angajarea politică în prezentarea dramei Albaniei, ce m-a făcut, la momentul respectiv, să consider „Firida rușinii”, un roman acceptabil, dar nimic mai mult.

Bineînțeles că nici „Firmanul Orb” nu este și, cel mai probabil, nici nu trebuie să fie o operă de cel mai înalt nivel, însă sunt detaliile acelea care te fascinează și care te fac să parcurgi pagină cu pagină, într-un ritm pe care, personal, nu l-am mai resimțit de la Gabriel García Márquez (comparație deloc arbitrară) încoace.

Dacă în „Biserica Sfânta Sofia” este reliefată o scenă din istoria Imperiului Otoman, aceea în care „Biserica se retrăgea încet. La un moment dat părea că se predă, după care contraataca fulgerător.” (p.20), pe când „Prima slujbă islamică a avut loc într-o vineri.” (p.21), în „Adio trecutului” este prezentată simpla vizită a unui important funcționar într-o locuință de provincie și temerile pe care însuși popasul le va fi adus. Necunoscând adevăratul scop al vizitei, cei de-ai casei se vor strădui să dea dovadă de cele mai înalte norme ale ospitalității. Ceea ce m-a impresionat nu este în sinea sa diegeza, ci mici, scurte pasaje în care Kadare își manifestă plenar originalitatea și te face să îți dai seama de justețea alegerii tale, orientându-te spre acest volum:

„Știi cum numesc ghiaurii vremea pe care o trăim? zise imediat. Secolul XX…” (p.66).

Cea de-a treia povestire, cea care, de altfel, a fost selectată drept titlu, prezintă absurdul, aș spune kafkian, al realității generate de emiterea unui decret imperial, cunoscut drept „Firmanul orb”. Prin transformarea întregii populații într-un inert om de paie ce nu se revoltă și nici nu contestă emiterea arbitrară a unei legi prin care, spre binele tuturor, orbirea persoanelor practicând deochiul era eminamente necesară, povestire pare să se contureze pe două planuri principale.

„Și ca să reiau discuția de unde am lăsat-o, eu cred că forța lui uriașă stă tocmai în ambiguitatea lui. În fața «Firmanului orb» fiecare îl bănuiește pe celălalt.” (p.97)

Unul principal, zis-angajat politic, ce conturează distopia în care orbirea Celuilalt devine principalul mijloc represiv al statului, dar nu numai – denunțurile fiind, pesemne, chiar mai însemnate – și cel de-al doilea plan ce ne ilustrează dragostea ce nu comportă orbire a unui cuplu în care soțul, din înalt funcționar al mecanismului torționar, ajunge el însuși victimă, fără ca acest fapt să afecte în vreun dragostea pe care propria-i soție i-o purta:

„Involuntar, Maria își pipăia obrajii, colțurile buzelor, ca și cum destrămarea aceea ar fi putut trece din imaginația lui în carnea ei. Își privea apoi trupul, locurile unde se aflaseră vânătăile, dispărute între timp, iar gândul trist că totul pe lume este trecător o acapara în întregime.” (p.127)

Cea de-a patra povestire, reia prin tematică un filon narativ specific lui Kadare, în care somnul, mai bine spus visul, ca motiv central este nu doar cheia spre o realitate inefabilă, ci spre un trecut monumental, care odată uitat, nu este niciodată pierdut pentru totdeauna:

„N-are importanță al cui e, zise. Este un somn… Adică o ușă deschisă… Ca și când cineva îți deschide creierul și se uită înăuntru… Este somnul cuiva din familie… Același sânge…” (p.143)

În fine, fără să fiu subiectiv, cea de-a cincea povestire este și cea care a reușit să mă capteze trup și suflet în procesul de lectură. Nu doar că influența, amintită anterior, a lui Gabriel García Márquez este izbitoare, ceea ce, satisfăcându-mi propriile-mi preferințe livrești, m-a încântat, dar relevant este că Ismail Kadare nu doar rescrie à la Márquez povestea unui Macondo, acum în format balcanic, ci oferă cu mult mai mult. Mai bine spus: oferă altceva, spre a nu a sugera niciun fel de comparație valorică pe care nu aș avea îndrăzneala să mi-o asum.

Astfel, prezentând istoria familiei Hankonațiilor, venită de undeva de departe:

„Într-o altă noapte au sosit primii musafiri. Repetând mereu același ritual: au coborât din munte, nevăzuți de nimeni, de-ai fi putut crede că-s niște umbre ce se dădeau drept oaspeți, doar pentru a confirma tradiția, iar Hankonații să-și poată onora numele de casă primitoare.” (p.161)

Kadare își poartă discursul generație după generație, într-o lume în care progresele modernității par să rămână undeva là-haut și unde fiecare nou membru al familiei trebuie să poarte numele unui antecesor, nemaiștiindu-se, peste ani, decât că Hankonații vor fi fost acolo pare-se din timpuri imemoriale și fiind date uitării acele momente pe când nu erau încă pe deplin considerați ai locului:

„Acum, Hankonații aveau patru morți în Cimitirul Socului, cum i se spunea cimitirului orășenesc din cauza tufișurilor de soc care se înmulțiseră de jur împrejurul gardului de fier. Dar cele patru morminte nu erau destule pentru ca ei să poată fi socotiți localnici.” (p.166)

Mai mult, experiențele prin care trec membrii acestei familii variază de la serviciul militar, extaze mistice, accese de folíe, câștiguri neașteptate, pierderi distrugătoare și chiar dragoste sau crimă:

„Până atunci, în orașul nostru nu se mai întâmplase să se îndrăgostească cineva. Se țineau minte patru epidemii de ciumă, șapte de holeră, cinci cutremure, dar despre o boală ca asta, ce-și lasă semnele pe chipul omului, nici bătrânii nu-și aminteau nimic, și nu-și aminteau să le fi povestit nici părinții, și tot așa pe rând.” (p.170)

Ar fi mult mai multe de spus privind volumul in genere, dar cu precădere privind ultima povestire, aceea a familiei Hankonațiilor, care, pentru mine, a reprezentat una dintre cele mai frumoase și grăitoare dovezi că, atunci când ai condeiul potrivit, și proza scurtă poate să devină îndreptățită spre a concura cu marile romane ale de istorie de familie.

În final, nu pot decât să recomand acest scurt volum, care, pentru cele câteva ore de lectură pe care le poate oferi, cu siguranță că va împlini așteptările oricărui cititor dispus să fie receptiv la cele mai fine detalii.

Editura: Humanitas Fiction