„Firida Ruşinii”, de Ismail Kadare

Suntem în iarna lui 1822, în marea piaţă a capitalei Imperiului Otoman, în centrul împărăţiei, cum notează Ismail Kadare chiar în titlul primului capitol. Lume, lume, strânsă pentru a privi minunea: în firidă, un cap nou. Al cui e?

Firida Ruşinii este locul unde sunt aduse capetele răzvrătiţilor, ale celor care se opun tunetului stăpânirii. Iar de această dată, aşteptat este cel al lui Ali Paşa, redenumit prin firman Kara Ali (Ali cel Negru), care s-a hotărât, la cei 82 de ani ai săi, să nu mai asculte de Înalta Poartă, într-o răbufnire de independenţă prin care să repete răzvrătirea din urmă cu 400 de ani a marelui Skanderbeg. Doar că atunci Skanderbeg fusese susţinut din plin de popor. Acum, Ali se trezeşte singur. Albanezii săi, sătui de atitudinea sa despotică, răspund la apel prin absenţă, drept pentru care Ali Paşa moare mai întâi în frământări:

Surdo, de ce mă laşi de izbelişte? striga în sinea sa cu maxilarele încleştate. Tu, care te ridicai la luptă la auzul unui singur corn, acum nici o mie de clopote nu te mai trezesc. Surdă eşti, surdă ca un sac cu lână.

Însă Albania nu aude, iar asta e sancţiunea cea mai simplă pe care o poate primi un despot. Imediat după, vine decapitarea, ca dovadă a faptului că nimeni nu se poate opune comenzilor de la centru.

În marea piaţă, capetele care se succed într-un spectacol grotesc de care lumea pare să aibă nevoie, sunt verificate din când în când de un medic şi păzite de Abdulla, care-şi pune tot felul de probleme de conştiinţă.

Doamne, în ce colţ al căpăţânii ăleia se născuse ideea de a înfrunta statul? Lui Abdulla îi trecu prin minte că, de când era pe pământ, el nu se ridicase niciodată împoriva cuiva. Nici împotriva lui însuşi.

Abdulla e unul dintre cele câteva personaje memorabile pe care le-a construit Kadare în această poveste. Ca mai toate, sfârşeşte tragic, înghiţit de propriile închipuiri, presat de un sistem făcut să ţină omul la condiţia cea mai joasă. Ai senzaţia că statul acesta gigantesc este ceva viu, un soi de monstru cu multe capete, pe care de altfel şi le tot multiplică pe măsură ce răzvrătiţii sau neascultătorii sau cei care nu răspund cu promptitudine ordinelor cad şi sunt expuşi cu ochii lor înceţoşaţi şi părul în bătaia vântului. Cum ai o funcţie importantă, cum trebuie să iei în calcul că, într-o zi, capul tău ar putea sta în Firida Ruşinii. Chiar şi pentru vreo vină care nu-ţi aparţine. Iar când capul tău trebuie expus, nu scapi nici dacă te sinucizi. Pentru că Imperiul e atât de puternic încât te scoate şi din pământ, unde ai lăsat indicaţii să fii ascuns.

Lui Kadare i-a ieşit cel mai bine aici culoarea puterii şi frica îmbrăcată în mai multe forme. Cel care trebuie să facă transporul către centru, Tudj Hata, are accese maniacale, este cuprins de febră şi vorbeşte cu capetele ca şi cum ar fi Gollum, din The Lord of the Rings. Pentru Tudj Hata, a şopti în urechea unui cap tăiat e ca şi cum ar spune vorbe duioase unei femei ori ca şi cum, beţiv fiind, şi-ar povesti prima beţie la crâşma satului. E în elementul lui… Deşi parcă şi entuziasmul său este tot legat de o pedeapsă. Este felul lui de a suporta presiunea. După cum alţii, precum răzvrătitul Ali ori Hurshid Paşa, cel trimis să-l supună pe Ali, cad sub talpa propriei glorii.

De ţinut minte toate aceste personaje, care se urmăresc unele pe altele, ca şi inconştiente, precum bilele pe o masă de biliard, stimulate de un tac nervos, impulsiv, grandoman. Rând pe rând, cad în câte o gaură, în timp ce până şi soarele pare să se ascundă din calea măreţiei Imperiului.

Publicat prima dată în 1978, romanul lui Kadare face parte din ciclul său dedicat Imperiului Otoman, pe care se concentra în acea perioadă. E scris cu intensitate, tăiat cu mâna unui maestru care ştie foarte bine pe ce anume doreşte să insiste. Mi-ar fi plăcut să continue povestea şi să-şi ducă puţin mai departe firul în cazul unor personaje, să insiste pe ele, dar asta doar pentru că-i iubesc scriitura şi nu m-aş despărţi de ea. E demodat să te gândeşti „ce a vrut poetul să spună”, însă cred că aici, înainte de a-şi pune problema dezvoltării personajelor sale, şi aşa atent stilizate, Kadare s-a gândit să fotografieze teroarea otomană de la începutul secolului XX şi un moment din istoria Albaniei.

Aşadar, mai mult despre putere, despre forţa imperiului, care nu lasă indiferentă conştiinţa nimănui. Oamenii reacţionează diferit, iar acesta este un alt aspect pe care l-a surprins foarte bine Ismail Kadare. Unii se îmbată cu gloria, alţii înnebunesc şi-şi doresc să fie şi ei admiraţi de mulţime în Firida Ruşinii, însă toţi, fără excepţie, sunt victime. Chiar şi cei care privesc capetele în expoziţiile itinerante pe care Tundj Hata le face fără ştirea stăpânirii: …pentru cătunele izolate din ţinutul acela spectacolul lui ţinea loc şi de carte, şi de teatru, şi de artă, şi de filozofie, poate şi de iubire. Asta era şcoala în acele vremuri, cu lecţii simple, dar de neuitat. Pentru cine rămânea cu capul pe umeri.

Sursa foto Ismail Kadare: www.balkanforum.info. Un fragment din carte poate fi citit – aici.

Editura Humanitas Fiction;