Firida Ruşinii, de Ismail Kadare, apare în curând la Editura Humanitas Fiction, în Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. Bookhub.ro vă oferă un fragment în avanpremieră.
DESPRE CARTE
Romanul Firida Ruşinii face parte din „ciclul otoman“, scris de Ismail Kadare în anii ’70, care îi oferă prilejul unei meditaţii asupra opresiunii şi a terorii într-un stat totalitar.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fundalul decăderii inevitabile a Imperiului Otoman, Ali Paşa din Ianina îşi clădeşte un principat independent. Pentru a preîntâmpina extinderea rebeliunii, sultanul îl pedepseşte cu cruzime, expunându-i capul în piaţa centrală din Istanbul, în firida destinată trădătorilor. Ismail Kadare reconstituie cariera acestui personaj misterios, născut albanez, dar integrat perfect în mecanismul înşelător al administraţiei otomane. Ali Paşa – admirator al lui Napoleon Bonaparte, cu care a întreţinut relaţii diplomatice, şi al poetului englez George Byron, pe care l-a găzduit în drumul său spre Grecia – a dus o viaţă plină de fast, dar s-a comportat ca un satrap oriental, strivind fără milă orice tentativă de a i se contesta autoritatea. Fără să-şi propună să scrie un roman istoric, Kadare recompune cu detalii de mare fineţe atmosfera capitalei otomane, dominată de puterea absolută a suveranului, precum şi angrenajul cumplit căruia îi cad victimă nu numai cei învinşi, ci şi învingătorii.
„Kadare a terminat Firida Ruşinii în 1976, an în care, scrie el, «de la Tirana veneau ştiri proaste. Comploturi demascate în serie. Arestări una după alta. Teroare». În acest roman, unul dintre puţinele asupra cărora autorul nu a făcut modificări, tragicul rămâne neatins. Aici nu este loc pentru grotescul cu care el îşi echilibrează, de obicei, cealaltă parte a operei. Pentru că aici, în Firida Ruşinii, Kadare demontează şi expune piesă cu piesă mecanismul fricii; acel mecanism de care oricărui regim ar trebui să-i fie ruşine, ne spune el printre rânduri.“ – Éric Faye
„Imperiul Otoman este mai puţin o realitate istorică şi mai mult o formă de a proiecta în trecut preocupări cât se poate de contemporane, imposibil de evocat fără această travestire. (…) Kadare îşi însuşeşte prezentul situându-l într-un trecut birocratic şi crud.“ – Jean-Paul Champseix, Cahiers Balkaniques
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Am săvârşit crime, îi mărturisea din când în când Vasiliqiei în acele nopţi împreună, care ei îi păreau ca venite din împărăţia morţii, atât de reci şi fără viaţă erau. Dar arată-mi un stăpânitor care n-a săvârşit crime. La o parte dintre ele m-a împins Hanko, maică-mea, Dumnezeu s-o odihnească. Şi începea să-i povestească despre maică-sa, iar Vasiliqia îşi bine cuvânta norocul că soacra ei murise înainte ca ea, a doua ei noră, să se nască. În momentele de linişte îşi amintea din ce în ce mai des ororile făcute. Îi povestea despre crimele înfiorătoare, despre temniţele înecate în apă, despre ţăranii obligaţi să calce desculţi prin ghimpi, despre măcelul de la hanul Valareei, şi acum, din încrâncenarea chipului, din mişcările nasului (uneori, ea avea impresia că nasul i se întinsese ca un sicriu peste faţa colţuroasă), înţelegea oarecum ce crime oribile îi treceau lui prin minte. Dar astea n-au nici o importanţă, îi explica el. Temniţe şi lanţuri avuseseră cu toţii, şi prinţii Balsha, şi Topia, chiar şi glorioşii Kastrioţi. Era altceva, altceva.
Apoi i se părea că aude tropot de copite. Dar mesagerii se întorseseră deja cu toţii. Era galopul vreunui întârziat, ce se-ntorcea din ţinuturi îndepărtate, dându-i de înţeles că trimisul nu vine cu veşti bune.
Surdo, de ce mă laşi de izbelişte? striga în sinea sa cu maxilarele încleştate. Tu, care te ridicai la luptă la auzul unui singur corn, acum nici o mie de clopote nu te mai trezesc. Surdă eşti, surdă ca un sac cu lână.
Apoi, când îi trecea supărarea şi putea să gândească limpede, înţelegea că Albania se răzbună pe el. Patruzeci de ani, orbit de putere şi glorie, uitase de ea aproape de tot. Până acum, fusese pentru el doar un teritoriu întins, decrete, taxe şi legi, nu Albania, ci o provincie de rangul întâi a acestui stat. Şi el însuşi, înainte de a fi rebelul şi prinţul ei, fusese un mare moşier, un paşă latifundiar. Ştia cu punct şi virgulă treburile contabiliceşti, cursul monedei şi valoarea pământului, mai ceva ca un economist. Nu, nu erau doar temniţele care stăteau între el şi Albania, erau şi celelalte. Avea armată mai mare ca Skanderbeg, mai multe tunuri, bani, acareturi şi pământ. Şi totuşi, Albania îl urmase pe Skanderbeg de la prima chemare. Cu ce a fermecat-o? se chinuia să înţeleagă, ca şi când ar fi fost vorba despre o femeie. Pentru că nimeni nu îndrăznea să răspundă, citea şi răscitea rapoartele secrete în care erau strânse nemulţumirile împotriva lui. Skanderbeg a avut, într-adevăr, mai puţine tunuri, dar a avut idealuri mai înalte, scria acolo. Ce idealuri înalte? fu cât pe ce să strige. Ce-i cu idealurile astea, arătaţi-mi-le şi mie, pentru Dumnezeu. Şi deoarece toţi tăceau, el continua confruntarea cu sine însuşi. Spuneţi mai bine că am îmbătrânit. Răsfoia apoi din nou rapoartele încercând să înţeleagă ce ar fi trebuit să facă. Skanderbeg a întors cursul istoriei? A îndreptat Albania spre Apus? Dar ce, istoria e o căruţă şi Albania s-a întors din drum odată cu ea? Şi pe urmă el, ridicându-se împotriva sultanului, nu făcuse acelaşi lucru? Dar criticile erau nemiloase. Se ridicase, e drept, împotriva sultanului, dar împins de interese personale: din răzbunare, de teama dizgraţiei… În plus, o făcuse de unul singur.
Aceste cuvinte, pe care el le ura, erau folosite de ziare din ce în ce mai des. De unul singur din cauza voastră, care m-aţi abandonat, murmura, ca pe un ciumat. Ştia ce-i vor răspunde, dacă ar avea gură: singur te-ai izolat, i-ai abandonat, te-au abandonat şi ei la rândul lor. Şi-i vor pomeni, cu siguranţă, averile. Pentru ele uitase totul. Luaţi-mi averile, răspundea el. Ani întregi mi le-aţi scos pe nas. N-o să le iau pe lumea cealaltă cu mine, pentru voi le am. Uite, fiii şi nepoţii m-au trădat, ale voastre vor fi. E pământ, o bucată din Albania, moşie, câmp, spune-i cum vrei, tot pământ rămâne. Dar ei nu se lăsau. E târziu, spuneau. Şi nici pentru vârsta lui n-aveau milă. Dimpotrivă, se înfuriau şi mai tare. Să nu se mai plângă că e bătrân. Bătrâneţea era dovada cea mai bună că e prea târziu pentru el. Iar nepăsarea şi întârzierea n-avea să i le ierte nimeni. Nu patruzeci de ani, dar nici patruzeci de zile nu pot fi iertate. Acum, când, la nevoie, îşi amintise de Albania, era prea târziu. Fusese atâta vreme surd la plânsetul ei, iar acum îi venise rândul să-i răspundă cu aceeaşi monedă.
Foarte năbădăioasă ai fost, Albanie, îşi spunea el atunci, ridicându-şi surprins privirea, ca şi când abia în clipa aceea ar fi văzut munţii albiţi de zăpadă. De când te-ai făcut aşa? Şi începea din nou să-şi pună aceleaşi întrebări. Este adevărat că n-o iubise, că, luat cu ale lui, o uitase? Dar eu pe cine să fi iubit, dacă nu pe ea, striga în sinea sa. Să fi iubit Vlahia, Grecia, Bosnia, pe cine? Pentru Albania am făcut totul, chiar dacă am neglijat-o uneori, dar cine ar putea spune că am iubit altă ţară mai mult ca pe ea? Dar chiar şi-n timp ce părea că-i închisese gura adversarului invizibil (duşmanii lui erau în temniţă, cei mai mulţi în pământ, şi totuşi duhoarea lor blestemată mai stăruia în aer), deci când credea că-şi biruise adversarul, o voce slabă din interior îi şoptea: nu spune nimeni că n-ai iubit Albania, Ali, pentru că şi tu eşti albanez, dar n-ai iubit-o atât cât trebuie. Şi să n-o iubeşti cât trebuie însemnă, în cazul tău, să n-o iubeşti deloc. Ea poate accepta de la altul o dragoste ciuntită, dar nu de la tine, pentru că de la tine ea avea mari aşteptări. Atunci, el îşi sprijinea capul în piept, ca şi când şi-ar fi spus: uite, alta acum. Albania nu voise orice fel de dragoste. Ea voia o dragoste specială, pentru care să uiţi de tine, cu durere, cu patimă, cu sânge şi moarte.
Ostenit, încerca să-şi alunge gândul de la toate acestea şi atunci începeau să-l chinuie îndoielile: oare Direcţia a Patra o fi aflat de toate acestea? Cu siguranţă că da, îi mărturisea Vasiliqiei, câtă vreme scrisorile sultanului erau din ce în ce mai înveninate. Acum, frazele politicoase de la sfârşit, acelea care strălucesc precum penele din coada păunului, lipseau cu desăvârşire.
Direcţia a Patra, îşi spunea el. O ignorase ani în şir, o sfidase, în vreme ce ea îşi continuase treaba în tăcere. De ani buni se ştia despre nesupunerea lui în faţa Înaltei Porţi. Pe nesimţite, încetul cu încetul, ca un deal ce alunecă la vale, el se strecurase din mâinile suveranului. Printre frazele politicoase din scrisorile lui era evidentă nesupunerea, uneori chiar o uşoară ironie. Purtase tratative cu englezii sau cu Bonaparte fără a-l informa pe suveranul său. Invita sau alunga consuli după bunul său plac, participa sau nu la marile campanii în fruntea trupelor lui după cum i se năzărea. Toate acestea erau cunoscute şi comentate în cercurile înalte din capitală, şi totuşi sultanul închidea ochii. Îi este frică să se confrunte cu mine, îşi zicea Ali Paşa umflându-se în pene. Îi plăcea acest joc nebun al orgoliilor, pentru că, mai mult ca orice, îl făcea să simtă gustul puterii. Fără el, aceşti ultimi ani ai vieţii lui ar fi fost plictisitori. Cu fiecare zi, provocările pe care le punea la cale erau tot mai evidente. Sultanul îl poftea mereu la festivităţi, dar el refuza invitaţiile, aproape batjocoritor. Ştia ce-l aşteaptă la ospeţele acelea măreţe.Otrava în pilaf şi a doua zi capul în Firida Ruşinii.
DESPRE SCRIITOR
Ismail Kadare s-a născut în 1936 la Gjirokastra, în Albania, a absolvit Filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internaţională. În anii următori publică romane şi numeroase volume de povestiri, dobândind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978, Humanitas Fiction 2015), Firida Ruşinii (1978), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârşitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile îngheţate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpuşa (2015). Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri, scrieri de memorialistică, precum şi al cărţii-document Moartea care ne-a unit (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. Este recompensat cu numeroase premii şi distincţii literare, printre care Prix Mondial Cino Del Duca (1992), primul Man Booker International Prize (2005) şi Jerusalem Prize (2015). La 1 ianuarie 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste patruzeci de ţări.
Sursa foto scriitor: www.lajme.al
