Puterea vizualului – Reverență artei teatrale

De multe ori, când merg să văd un text care s-a montat de n ori de-a lungul anilor, mă întreb dacă voi mai fi surprinsă, sau dacă va exista măcar un element aparte care să mă determine să aplaud din toată inima la final. Jesca Prudencio, regizoarea spectacolului Orașul nostru de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, perfect conștientă că textul nu e nici pe departe necunoscut publicului din România, a reușit să înlăture și ultimul strop de scepticism, propunând un spectacol pe cât de proaspăt, pe atât de plin de revelații.

A devenit o tradiție ca teatrul clujean să încheie stagiunea la început de iulie cu o premieră; anul acesta a fost Orașul nostru, textul lui Thornton Wilder, un contrapunct perfect pentru dezmățul individualismului la care asistăm de câțiva ani încoace. Piesa în care ai impresia că nu se întâmplă nimic capătă valoare terapeutică, dacă mintea unui regizor reușește să-i găsească noi dimensiuni scenice. De această dată a fost rândul unei regizoare – fosta studentă a lui Gábor Tompa, actualmente directoarea departamentului de regie al Școlii de Teatru, Televiziune și Film de la San Diego State University, Jesca Prudencio – să ne așeze în fața unui spectacol-mărturie, de o sensibilitate neașteptat de profundă. Cu o pasiune declarată pentru coregrafie, alimentată în timp cu tot felul de cursuri de dans, Jesca Prudencio reușește să redea gestului și mișcării valori pe care le credeam de mult timp îngropate. Prima parte a spectacolului – cea a vieții – care reunește primele două acte – așază spectatorul direct în poveste, îl forțează să devină pe neașteptate membru al comunității Grover’s Corners, un orășel de provincie în care nimic ieșit din comun nu pare să aibă loc. Oamenii fac ce știu ei mai bine, să trăiască, să iubească, să privească în viitor. Scena este în interiorul unei rame care delimitează spațiul de joc și în jurul căreia va gravita regizoarea tehnică (da, da, de această dată, rolul e dat unei femei, o adaptare care accentuează nota de sensibilitate a întregului construct spectacular) interpretată de Csilla Albert.

fotografie de la conferința de presă care a precedat premiera “Orașul nostru”

Un spațiu de joc foarte luminos, o saună unde oamenii orașului se odihnesc și împart ultimele vești. O atmosferă care mi-a adus aminte de celebrele băi romane, foruri publice unde se puneau multe la cale, dar și locuri unde grozăviile căpătau notă de fantastic. Găsesc în această scenografie o ancorare a poveștii într-o zonă aflată în afara timpului; chiar dacă regizoarea tehnică ne dă toate reperele poveștii, inclusiv coordonatele temporale, povestea, cu tot miezul ei profund dramatic, rămâne asemenea unei bule, suspendată într-un fel de illo tempore, semn că spectatorului i se cere să ia parte la poveste, să creadă cele auzite, dar mai ales să povestească mai departe. Treptat, halatele de baie sunt înlocuite de hainele „civile”, toate în tonuri de alb. Membrii celor două familii Webb și Gibbs au vieți desfășurate pe aceleași coordonate ale banalului, dar cumva deloc covârșitor. Oamenii își păstrează identitățile, deși există suficient de multe elemente (de costum, de scenografie, dar și de gestică) care-i aseamănă mult. Nu există obiecte pe scenă, în afara celor câtorva cutii (lăzi) care capătă funcționalități diferite: băncile din saună, mesele din bucătăriile celor două familii, băncile din școală etc. Momentul micului dejun, când cele două doamne pregătesc masa și cheamă copiii, dar și pe ceilalți membri la masă mi-a adus aminte de o experiență personală, pe cât de profundă, pe atât de unică. În Muzeul Holocaustului din Washington copiii n-au voie să intre, dar muzeografii s-au gândit la un loc special creat pentru ei, astfel încât să înțeleagă grozăvia faptelor, fără ca psihicul lor să fie traumatizat; așa se face că la intrarea în muzeu este recreat interiorul unei case al unui copil evreu, a cărui familie a ajuns într-unul din lagărele naziste; bucătăria casei este redată întocmai cum a fost lăsată la momentul descinderii soldaților naziști, iar vocile membrilor familiei se aud în difuzoare; mama strigă că e gata masa, se aud voci de copii și adulți veseli că sunt împreună și că urmează să înceapă o nouă zi. De toate acestea mi-am adus aminte când doamna Gibbs (Csilla Varga) și doamna Webb (Réka Csutak) umblă la chiuvetă, așază farfuriile pe mese sau au grijă de florile din grădini. Foarte bine decupat momentul cu păstăile de fasole, când doamna Webb stă de vorbă cu Emily: gesturi repetitive, dar foarte bine decupate, care te provoacă să vizualizezi păstăile de fasole, șorțurile și coșurile. În fiecare din scenele primei părți se ascunde multă atenție pentru detaliu, o centrare pe persoană și gesturile specifice; nu e neapărat pantomimă, deși tehnica de lucru e din această zonă, în schimb mimica este voit plasată în centrul atenției, astfel încât spectatorul să nu piardă din vedere rolurile (cine sunt personajele fiecărei scene în parte).

fotografie de la conferința de presă care a precedat premiera “Orașul nostru”

Povestea de iubire dintre Emily și George își face loc de la sine, e una din bucuriile comunității să participe la această poveste. Micul conflict ce face ca lucrurile să nu rămână în zona unei banalități covârșitoare – refuzul lui George de a merge mai departe la facultate, dar mai ales cel de a face nunta – este depășit repede, astfel încât prima parte a spectacolului se încheie, cum altfel, la biserică. Corul își face treaba, iar albul hainelor capătă o nouă funcționalitate. Partea a doua – Moarte și eternitate – dă albului o nouă semnificație; cimitirul este prezent sub forma unor pietre de marmură neagră, ce ies din nisipuri; pietrele n-au nume pe ele, în schimb cei îngropați acolo vin să povestească ce s-a întâmplat după nunta celor doi. Povești comune, fără nimic extraordinar în ele și, totuși, de o sensibilitate aparte, pusă în evidență de Jesca Prudencio, care rezolvă scene întregi prin apelul la mijloace teatrale pe cât de simple, pe atât de eficiente. Lumina joacă în continuare un rol important, la fel și albul costumelor, în schimb muzica (sound design, Norbert Halmágyi) capătă un rol participativ evident. O colaborare atât de funcțională între regizoare și scenografă (Gyopár Bocskai) n-am prea văzut în ultima vreme, una susținută integral de fiecare actor din distribuție. Mulți dintre actori au recunoscut că le-a fost dificil să-și asume execuțiile rolurilor din prima parte, când absența obiectelor i-a obligat să-și regândească fiecare gest în parte, dar și relațiile cu partenerii de scenă. Dar aceste dificultăți au fost surmontate, din moment ce spectacolul ca întreg este foarte bun și cu o identitate proprie, care-l scoate din zona anonimatului.

fotografie de la conferința de presă care a precedat premiera “Orașul nostru”

Orașul nostru, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat Cluj nu e o montare oarecare a textului lui Thornton Wilder, ci una cu adevărat specială, în care sensibilitatea derivă direct din construcția relațiilor dintre personaje. Viața capătă valoare de simbol, în măsura în care acceptăm și că ceea ce rămâne după noi face parte tot din viață; cu alte cuvinte, memoria faptelor ne aparține, suntem pe deplin responsabili de ceea ce lăsăm celorlalți moștenire. Faptul că accentul cade pe gest și nu pe cuvânt – deși scenele sunt încărcate de replici, aflăm multe informații despre viața cotidiană din Grover’s Corners – e o invitație la redimensionarea propriilor noastre vieți. Câți dintre noi mai știm să apreciem corect valoarea unui gest de bunăvoință, câți dintre noi mai reușesc să se bucure sincer pentru fericirea semenilor?

O bucurie să-l văd pe Zsolt Bogdán într-un rol de compoziție, pe care și-l asumă cum numai el știe să o facă; Csilla Albert e într-un contact permanent atât cu actorii, cât și cu sala și îi iese fiecare construcție în parte; se mișcă dintr-o parte în alta a sălii cu lejeritate și eficient, nu încurcă traseele, iar în scenele din partea a doua a reprezentației, când e într-un dialog direct cu Emily e de o delicatețe aparte. Róbert Kardos M. și Csilla Varga, părinții lui George, reușesc să facă un cuplu autentic, care confirmă dorința regizoarei, pe când Réka Csutak îl susține pe Zsolt Bogdán. Eszter Román în rolul lui Emily mi-a adus aminte de Julieta, rolul ei din spectacolul lui Attila Vidnyánszky Jr. Gedeon András e mai mult decât credibil în rolul lui George și reușește să susțină bine relația cu Emily.

„Speranța, aceasta este credința mea.” se aude, la un moment dat în spectacol. Am luat cu mine această speranță și îmi promit să nu o las să se piardă în iureșul deșertăciunii. Ea e cea care mă face să revin în Orașul nostru, regia Jesca Prudencio.