„Ce-am mai râs! O poveste serioasă” de William Saroyan

Tabloul compus de William Saroyan în scrierile sale vorbește despre o America a dramelor mărunte, consumate în taină. Prim-planurile textelor sunt fixate asupra unor anonimi care se disting prin forța lăuntrică ce îi împinge spre reacții expiatorii, sau, dimpotrivă, asupra celor năpăstuiți și pierduți în nimicnicie, supuși determinismului natural. Pe fundal regăsim aceleași constante ale unei societăți în derivă, scindată între avânt și imposibilitatea regăsirii de sine, o lume a progresului accelerat și a rătăcirii, a omului incapabil să îl înțeleagă și să îl accepte pe om.

Ce-am mai râs! este, începând cu potențiala antifrază din titlu, o poveste cât se poate de serioasă. Este povestea unui om prins pe picior greșit, pentru care realitatea începe să depășească limitele vieții. Evan Nazarenus se retrage cu soția și cei doi copii la țară, în casa fratelui său plecat, pentru o scurtă săptămână de vacanță. Odată ajunși, soția sa, Swan, găsește de cuviință să îl anunțe că este însărcinată, iar tatăl nu este Evan. Din acest punct, povestea familiei devine povestea lui Evan, cu ramificări prelungite la scara unei lumi. Bărbatul trebuie să gestioneze foarte abil situația, căci celula familială din care face parte nu îi permite o libertate prea mare de acțiune: cum să îți protejezi copiii de aflarea unei astfel de vești?; ce atitudine trebuie să aplici față de soția care îți mărturisește că te-a înșelat?

Dilemele lui Evan, a cărui singurătate aproape perfectă este surprinsă contrapunctic cu evoluția tuturor membrilor familiei de-a lungul unui weekend prelungit în casa de la țară, sunt rezolvate în plan textual prin economia mijloacelor expresive și o aparență de minimalism: textul înclină frecvent spre dramaturgie, dialogul este abundent, iar reacțiile interioare ale personajelor sunt tratate cu parcimonie și, atunci când există, cu multă reținere. Primează acumularea evenimențială care se răsfrânge asupra naturii umane, căci fiecare incident e analizat cu minuție (dar și o surprinzătoare concizie) – o plimbare pe jos sub bolta înstelată, un picnic, o șuetă la ceas de seară – iar contextul spațial servește drept cârjă pentru prefacerile, infinit mai solicitante, din interior. Trebuie spus că zilele petrecute în arșița rurală a Americii pe care le descrie Saroyan sunt un amestec de poezie și dramă, stilul său are irizări lirice, iar pentru aceasta se bazează foarte mult de copiii cărora le construiește personalități complexe: ambii sunt dotați cu o viziune profundă ieșită din comun, iar ceea ce adulților le lipsește din cauza unei autocenzuri de ordin rațional, la ei există din belșug – capacitatea de a vedea în miezul lucrurilor, în abstracțiune, și de a pune întrebări incomode. De fapt, copiii devin polarizatorii acestei lumi surprinse în plin proces de deconstrucție, cei ce legitimează sau îngrădesc reacțiile părinților (un acces de furie, un gest care nu mai poate fi luat înapoi, abandonate pentru păstrarea unei iluzii a clipelor fericite), cei ce simt fără să înțeleagă. Universul lor, chiar dacă amenințat de umbrele catastrofei à venir, este ordonat și logic; într-un raport inversat, adulții sunt cei care au nevoie de îndrumări, de confirmări și încurajări, fiindcă ei sunt cei iremediabil pierduți, cei ce nu știu pe unde să o apuce, cei care nu își pot abandona masca:

„Avem nevoie de o viață întreagă ca să înțelegem și cel mai simplu lucru, zise Dade. De două vieți ca să corectăm o mică eroare. Comitem zilnic câte o eroare și nu corectăm niciuna pe parcursul unei vieți. Ce faci tu, fratele meu? Orice ai face, tu însuți nu faci nimic. Fapta ta este gata făcută pentru tine. Orice faci e corect. Dacă urăști, e corect. Dacă ucizi, e corect. Frate, dacă iubești, este corect.”

Realismul de care face uz Saroyan în acest text ce secătuiește emoțional este visceral. Drama familiei în dezagregare invită cititorul la acțiune, chiar pare să îi accepte mâna întinsă; numai că, exact în momentul apropierii definitive, Saroyan plasează un perete de sticlă ce permite observarea neputincioasă, conservă durerea și suferința, conservă dramatismul mistuitor, dar nu îl lasă să intervină, ca o confirmare a faptului că personajele sunt prinse, fără scăpare, iar lumea lor este închisă ermetic. Volumul are un pronunțat caracter cinematografic: e facilă asocierea cu noul cinema românesc, din moment ce transpunerea sa în scenariu ar revela, fără nevoia unor modificări substanțiale, similitudini evidente la nivelul alcătuirii formale – acțiune restrânsă pe coordonatele spațio-temporale, predilecția pentru drame domestice care ard mocnit și apoi explodează, accentul pus pe confruntarea interumană etc. Nu un regizor român a fost cel care a adaptat textul lui Saroyan pentru marele ecran, ci unul rus, încă mai sumbru, mai tranșant decât romancierul american, având drept specializare în fișa postului descrierea universurilor fără ieșire: Andrei Zvyagintsev, în Izgnanie (The Banishment – 2007). La capătul a 200 de pagini de suferință picturală, priceperea lui William Saroyan vorbește de la sine. Textul este lucid, dur & dureros și, poate mai important, intransigent cu cititorul: construit temeinic, subtil, pentru ca în cele din urmă să se deșire într-o avalanșă nimicitoare de întorsături de situație. Esențială, în final, rămâne relația om-natură, fundamentată pe întâlnirea dintre intelectual (Evan este profesor universitar) și pitorescul lumii rurale, în care ritmul vieții e altul – omul, cuprins etern de frământări și spaime; natura, martor al tribulației, mereu egală cu sine. Furtuna este, mult mai adesea, parte din noi.

Editura: Litera