„Firmanul orb” de Ismail Kadare (cum să vorbești despre frică și teroare făcând literatură)

N-am scris imediat despre cum a fost la lansarea volumului excelent tradus de către Marius Dobrescu, marele nostru specialist în limba albaneză (și nu numai) din multe motive, dar principalul este dat de faptul că mi s-au tot rotit gândurile în cap în jurul ideii de antidemocrație, regim totalitar, teroare și absența oricărei libertăți personale.

Ne e greu să vorbim altora despre cât de rău poate fi un regim comunist, altfel decât să părem profeți în țara lor. Ca țară și popor care am trăit zeci în comunism încă suportăm urmările atât de greu de șters ale unui regim anchilozant, care a anulat până la dizolvare totală personalitățile atâtor și atâtor oameni, vecini cu noi de stradă/apartament, colegi de generație, mentori sau părinți.

Astăzi, poate mai mult decât în anii trecuți, resimțim aceste tare ale comunismului ca fiind adevărate piedici în calea instalării pe deplin a unui regim democratic cu toate bunele sale deprinderi: dialog, argumente pertinente, dezbatere de idei fără atac la persoană, respectarea adevărului și a ideii de adevăr, respectarea oponentului etc. Când s-a lansat „Firmanul orb” (8 februarie 2017) în stradă (în București și în țară) erau sute de mii de oameni, care militau pentru statul de drept și pentru toate cele ce decurg pe cale de consecință din existența acestuia: respectul pentru lege, promovarea valorilor, toleranța ca principiu de funcționare etc. Era imposibil să nu simți în aer toată tensiunea care decurgea din această stare de fapt, mai ales că mulți dintre cei care au participat la lansare se grăbeau să meargă în stradă, alături de prietenii și familiile lor. M-a impresionat teribil mărturia unui domn inginer, albanez care a ajuns în România datorită serviciului și care, într-o limbă română aproximativă (dar inteligibilă) ne-a povestit despre cum au trăit ei pe viu teroarea celui mai opresiv regim care a existat în Europa; prin comparație, la noi disidenții n-au făcut mai mult de 17 ani de închisoare pentru ideile lor anticomuniste, pe când în Albania au existat și condamnări de câte 40-45 de ani! La noi Biserica ca instituție a existat și sub comunism, deși cu restricții foarte mari, la albanezi religia a fost desființată cu totul, pur și simplu.

Foto credit: Narcis Pop

Ana Barton și Vlad Zografi (albanez de origine), ceilalți doi vorbitori ai serii (alături de Marius Dobrescu) au insistat și ei pe toate aceste idei, dar, în același timp, au adus în discuție și frumusețea textului literar. Ei da, cred că aici e provocarea lansată de Ismail Kadare: cum să faci să le vorbești celorlalți despre oroare și frica angoasantă producând literatură de cea mai bună calitate. Denisa Comănescu, moderatoarea serii și-a întrebat invitații care dintre cele cinci nuvele istorice le-au rămas mai aproape de suflet; niciunul dintre vorbitori nu a ales una singură, ci au enumerat cel puțin trei. Biserica Sfânta Sofia, Adio trecutului, Firmanul orb, Furtul somnului imperial și Neamul Hankonaților sunt titlurile celor cinci nuvele care readuc în fața cititorului teroarea Imperiului Otoman, care va fi înlocuită cu cea a unui regim comunist atât de opresiv, de te întrebi în permanență cum de a fost posibil ca poporul albanez să nu se dizolve, pur și simplu, sub atâta ură și furie dezlănțuită.

Foto credit: Mihaela Petre

Să recomanzi astăzi citirea cărților lui Ismail Kadare e ca și cum ai recomanda parcurgerea unei lecții de istorie. Numai că lecția asta Kadare o „predă” cititorilor săi într-un mod atât de aparte și atât de sensibil, încât e imposibil să nu cucerească și pe cei mai greu de mulțumit lectori. Istoria la Kadare e trăită pe alte coordonate decât cele obișnuite, timpul și spațiul capătă alte valențe la acest minunat scriitor. De aceea rămân la ideea că un cititor pasionat trebuie să treacă pe lista de lecturi obligatorii și „Firmanul orb”.

„Firmanul orb” de Ismail Kadare