„Istorie și mântuire. Implicațiile teologice ale filosofiei istoriei” de Karl Löwith

Istorie și mântuire. Implicațiile teologice ale filosofiei istoriei va fi, pentru orice pasionat de complexitatea ireductibilă a faptului istoric, o revelație și o adevărată plăcere. Löwith, totodată student și critic al lui Heidegger, oferă, în volumul pe care ni-l oferă Editura Tact în excelenta sa colecție, Angelus novus, o lectură întinsă pe două milenii a ideii escatolgice după improbabila sa irupere în spațiul intelectual vestic, odată cu apariția și consolidarea teologică a creștinismului. Cititorul care, la fel ca mine, îl va descoperi pe Löwith prin intermediul acestei lucrări, va fi încântat să (re)descopere acea delectabilă combinație de rigoare, empatie, obiectivitate și spirit arheologic care a caracterizat de regulă istoriografia germană. Metodele analizei conceptuale se împletesc cu exigențele situării istorice ale școlii hermeneutice pentru a ne oferi o imagine relevantă asupra avatarurilor ideii escatologice în cultura vestului. Originală este și tratarea „contracronologică”, from the end to beginning, în care alunecăm de la cele mai recente forme ale istorismului escatologic către Augustin, Orosius și celelalte surse primare ale istoriei creștine a mântuirii.

Istoria mântuirii începe, pentru Löwith, odată cu inserția destinală a imaginarului escatologic evreiesc în fondul conceptual și afectiv al Antichității:

„Orizontul temporal al unui obiectiv final e însă un viitor escatologic, iar viitorul există pentru noi doar prin așteptare și speranță. Semnificația ultimă a unui scop transcendent e concentrată într-un viitor așteptat. O astfel de așteptare era în mod deosebit vie la profeții evrei; ea nu exista la filosofii greci… Perspectiva creștină și post-creștină asupra istoriei este îndreptată spre viitor, pervertind semnificația clasică a lui historein, care e legată de evenimente trecute și prezente.”(pp. 16-17)

Prea mult timp am crezut în teza unei continuități organice între Antichitate și creștinism. De fapt, creștinismul este de la bun început un scandal pentru spiritul non-escatologic, tolerant și pluralist al Antichității. Afirmațiile creștine despre timp și istorie se prezintă de la bun început ca fiind agresive și exclusiviste. La Augustin, este perfect vizibil acest spirit primar, la fel cum se regăsesc toate ambiguitățile care vor genera apoi transformări post-creștine ale filosofiei istoriei. Despre cetatea lui Dumnezeu este, după vorba lui Löwith, „modelul oricărei teorii imaginabile a istoriei ce poate fi pe drept numită „creștină”. Deși, pentru Augustin, istoria sacră și profană demonstrează, pentru ochiul atent, adevărul dogmei creștine, idealul creștin nu aparține istoriei și nu poate fi realizat în istorie. Cu o intuiție platonică, Augustin vorbește despre o lume a neființei, care-și extrage bruma de realitate din contactul cu Dumnezeu, pe de o parte, și de o lume autentică, veritabilă și, inevitabil non-istorică, pe de altă parte. Arătând că istoria profană nu este nici necesară și nici neapărat relevantă pentru credința în mântuirea creștină, Augustin se plasează ferm de partea intuiției creștine originare. Pe de altă parte, eliminând și neutralizând așteptările mesianice, apocaliptice și chiliaste ale primelor comunități de creștini, Augustin introduce ideea unui parcurs istoric de la început către un sfârșit care nu va mai fi, la rândul lui, istoric.

Istoria lui Löwith nu este doar o istorie. Este o meditație densă și empatică asupra credinței creștine, surprinsă în originalitatea, ambiguitatea și prospețimea ei originare, printr-un demers hermeneutic și fenomenologic. Este, deopotrivă, o meditație asupra înstrăinării treptate de ea însăși a acestei gândiri mesianice. Drumul care leagă mesianismul augustian de cel marxist trece prin diluarea spiritului mesianic în spirit politic, prin traducerea scandalon-ului creștin originar în cumintea speranță într-un viitor al omului, prin încercarea treptată de a anihila distanța dintre creatură și creator și prin schimonosirea credinței în simpla încredere. Toate acestea se concentrează în fantasma progresului. Originată în gândirea creștină, credința în progres (absentă din imaginarul antic) reprezintă totodată cea mai profundă trădare a ei. Pentru că nicăieri nu justifică teologia primară iluzia că mântuirea este posibilă aici, mai ales printr-un proces inteligibil și previzibil. Progresismul secular preia, fără îndoială, din creștinism tiparul unei istorii care se îndreaptă dinspre trecut spre viitor, trecând prin evenimentul unic al întrupării, morții și învierii lui Cristos, dar adaugă propriile aluviuni imaginare ale unui parcurs de la inferior spre superior. Trădarea a avut loc inițial în chiar mediul teologic, iar Löwith identifică cu exactitate punctele destinale ale acestei trădări. E vorba în special de ereticul Ioachim da Fiore (1131-1202), cel care va dezvolta pentru prima oară într-un sistem alegoric coerent așteptările mesianice ale creștinilor. Conform lui Ioachim, istoria lumii poate fi împărțită în trei perioade succesive, fiecare corespunzând uneia dintre persoanele divine:

„Schema generală a interpretării diferențiatoare a lui Ioachim se bazează pe doctrina trinitară. Trei preordonări diferite se succed în trei epoci diferite în care cele trei persoane ale trinității se manifestă succesiv. Prima e preordonarea Tatălui, a doua cea a Fiului, a treia cea a Sfântului Duh.”(p. 191)

Evreii au fost sclavi sub prima lege, creștinii primei perioade au primit revelația, iar cea de-a treia perioadă, ce stă să înceapă, va fi aceea în care cunoașterea și prorocirea în parte iau sfârșit, după cum spusese apostolul Pavel. Viziunea revoluționară a lui Ioachim îi va influența direct pe spiritualii franciscani, dar, mai presus de toate, ea se va dovedi portița îngustă care va deschide calea mesianismului progresist, religios, în prima fază, apoi secular. Fantasma unei istorii inteligibile, descifrabile alegoric și, mai târziu, realizabile pe pământ, avea să însoțească permanent din acest punct ceea ce Jacob Taubes numea „escatologia occidentală”. Astfel, ia naștere acea profundă mutație istorică ce „transformă profeția arbitrară în pronostic rațional”, care ne permite „să înlocuim providența divină cu previziunea umană.” Înstrăinarea speranței creștine într-o speranță seculară în posibilitățile omului este o erezie fundamentală. Unii ar spune că inevitabilă. Pentru că, după cum ne asigură Taubes, secularizarea poate fi văzută drept prețul plătit de o micuță sectă evreiască pentru a deveni o mare religie universală. Progresul nu există nicăieri în gândirea creștină și, cu toate acestea, nu ar fi fost niciodată conceptualizat în absența ei:

„Viața orientată spre un viitor eschaton și, de acolo, înapoi, spre un nou început, este caracteristică doar pentru cei care trăiesc esențialmente prin speranță și așteptare – pentru evrei și creștini. În această privință, viitorul și creștinismul sunt într-adevăr sinonime. Însă, o diferență fundamentală între creștinism și orientarea seculară spre viitor e faptul că progresul pelerinului nu e o înaintare indefinită spre un ideal inaccesibil, ci o alegere clară în fața unei realități veșnice…” (p.110)

Remarcabilă în cartea lui Löwith, este și forța empatică a analizei sale, empatie care nu exclude rigoarea, ci o pune în valoare. Löwith este sensibil față de faptul creștin primar și, cu acribie și elocvență, așază în fața cititorului natura sa de scandalon. Este la modă azi ca istoria raționalismului să fie legată de creștinism. Dar asta este, pentru Löwith, o formă de orbire și o tocire a sensibilității creștine. Creștinismul primar este agresiv, neliniștitor, blând, dar nerezonabil, și face apel la abisul ascuns pe care se întemeiază orice raționalitate:

„Pentru rațiunea naturală a unui istoric empirist, faptul că fericirea noastră eternă și izbăvirea întregii creații ar depinde de un episod care s-ar fi întâmplat să se fi petrecut acum două mii de ani în Palestina, nu poate fi decât incredibil… pe de altă parte, povestea evenimentului central, așa cum e prezentată de Evanghelii, presupune peste tot unitatea și solidaritatea istoriei mântuirii, de la început până la sfârșit. Povestea aparte a lui Isus Cristos este, în același timp, istoria universală a mântuirii. Dacă creștinii moderni nu simt că pretenția universală a unei astfel de particularități… reprezintă un scandalon, aceasta se datorează numai unei lipse de imaginație și a obișnuitei confuzii între credința în Cristos și religia creștină în general.” (p.241)

Cartea lui Löwith nu este,așadar, numai reconstituire faptică și conceptuală Ea reușește să ne ofere puțin din ființa autentică a evenimentelor istorice. Ceea ce este mult mai rar și mult mai prețios.

Editura: Tact