Eseu despre morțile necesare – „Poartă-ți plugul peste oasele morților” de Olga Tokarczuk

Destui dintre noi trăiesc aleatoriu, în virtutea unui timp care decupează spațiul în care viețuim și ne înmulțim, adesea fără alt rost decât această perpetuare a speciei. Un soi de zbatere efemeră, lipsită de strălucire, chiar grotescă prin inutilitatea ei. Acumulări materiale, acuplări mai mult sau mai puțin întâmplătoare, încleștări de forțe, strigătele unora, mai sonore decât ale celorlalți. Călătorii în exterior, cât mai departe de tot ceea ce ar fi sinele fiecăruia dintre noi. Îndepărtarea de origini, de propria natură, de viața cu rost, cu miez.

Pe Olga Tokarczuk am descoperit-o înainte de a primi Nobelul pentru literatură pentru anul 2019. Faptul că a primit această, deși controversată, nu mai puțin importantă distincție nu e neapărat o surpriză pentru mine. Scriitoarea poloneză e inteligentă și ingenioasă, aproape fără efort, în ceea ce privește scriitura de tip eseistic. Ficțiune cu inserții din diverse domenii conexe, extrem de ofertantă la lectură. Pare să dețină și să utilizeze cu succes o rețetă în acest sens, dar, de fapt, nicio carte de-a ei nu seamănă neapărat cu precedenta.

Poartă-ți plugul peste oasele morților, roman nominalizat la Man Booker International Prize 2019, poate fi încadrat, în funcție de tipul de cititor și de anumite trăsături ale textului, în mai multe categorii: roman polițist, roman-alegoric, eseu despre condiția umană, monolog satiric, roman comic și moralizator etc. Această polifonie structurală cere îndrăzneală și ingeniozitate, ceea ce Olgăi T. îi reușește din plin.

Narator și personaj deopotrivă, Janina Duszeijko este o profesoară pensionară, retrasă într-un cătun aflat la granița Poloniei cu Cehia. Trăiește modest, într-o zonă de munte, împădurită, în care casele sunt risipite, iar relația cu vecinii e doar circumstanțială. Bătrâna doamnă își împarte fiecare zi fie având grijă de casele de vacanță pentru un ban în plus, fie hrănind și apărând de intruși animalele pădurii, pe care le iubește ca pe niște veritabile zeități. Pentru nevoile intelectuale, ține legătura cu un fost elev, citind și traducând împreună din poetul William Blake. Altfel, e pasionată de astrologie. Face astrograme extrem de adaptate la tiparul fiecărui personaj din carte și la preocupările acestora. Pare, nu-i așa, un subiect plictisitor, cu o bătrână care multora le pare țicnită și morocănoasă. Care își critică vecinii, cărora le pune nume generice, dar inspirate: Talpă Mare, Mațe, Sperietoare etc. De fapt, dacă ai răbdarea necesară, cartea îți împlinește multe așteptări. Ne aflăm în Europa de Est, în perioada postcomunistă, când oamenii sunt interesați doar de capital, de acumulările materiale: bani în cont, casede vacanță, mobilă de lux, aparatură, vacanțe exotice etc. Janina Duszeijko e un observator din altă generație. E sceptică și adesea mușcător-malițioasă. Observă îndepărtarea oamenilor de natură, de rostul firesc al unei existențe pe verticală, nu pe orizontala consumeristă, trăsătură a societății contemporane.

Doar într-un asemenea context poți înțelege acest personaj și teza pe care o propune și o dezvoltă referitoare la răzbunarea animalelor asupra omului. Căci mor câteva personaje vinovate de neiubire, corupte, preocupate excesiv de bani: Talpă Mare, care omoară animalele și le consumă carnea; Comandantul, un ofițer de poliție corupt și bețiv; Mațe, implicat în tot felul de afaceri necurate, chiar mafiot. Într-o astfel de lume subminată de inși nocivi, fără proiecte de viață cu miez, a trăi în comuniune cu natura, cu animalele, cu anotimpurile în rotirea lor cronologică, e o alternativă propusă de bătrâna profesoară de engleză. Din punctul ei de vedere, „doar un om bolnav e cu adevărat sănătos”. Își numește autoironic neputințele vârstei și scăderile trupești drept Beteșuguri „Beteșugurile mele”. Dacă treci de prima fază, când cuvintele obișnuite sunt scrise adesea cu majuscule, iar personaje cu nume generice, ai șansa reală să citești o carte grozavă. Mesajul ei poate fi, printre altele, și acesta, pe care vă las plăcerea să-l desprindeți singuri din următorul pasaj:

„Dacă te uiți îndeaproape la fiecare frântură de clipă, poți să te sufoci de spaimă. În corpurile noastre, descompunerea înaintează cu o forță de nestăvilit, în scurt timp ne îmbolnăvim și murim. Ne părăsesc cei dragi, memoria lor se risipește precum cenușa în vânt și în urma lor nu mai rămâne nimic. Numai niște haine în dulap și un chip într-o fotografie, și acela deja de nerecunoscut. Cele mai prețioase amintiri se spulberă. Totul e înghițit de întuneric și dispare”. (pag. 131)

Fatalism? Viziune cinică, sumbră asupra vieții noastre pe pământ? „Semănăm atât de mult unii cu alții! Firavi, efemeri, fragili”, adaugă personajul, reflectând, într-o zi de primăvară, ușoară și sonoră, la sensul existenței noastre, la efemeritate. Îndemnându-ne, subliminal, să nu trăim aleatoriu.

Îi sunt aproape, solidari cu vârsta și cu preocupările ei, alte două personaje cu nume generice: Visătorul (fostul elev, cult, reflexiv și idealist) și Voie Bună (tânăra vânzătoare dintr-un magazin de haine second-hand). Îi împlinesc nevoia de prietenie și de dragoste. Sunt alternativa la cancerul care roade nesățios legăturile firești dintre oameni. „Poartă-ți plugul peste oasele morților” e un vers dintr-un text al lui W. Blake. Sunt necesare câteva morți pentru ca plugul istoric să are pământul de sub picioarele noastre murdare și vinovate. Lumea de odinioară, cu valorile și cu reperele ei, definitiv pierdută, pentru doamna Duszeijko și pentru cei din generația ei. Într-un exercițiu de luciditate, iată constatarea ei:

„Pentru oamenii de vârsta mea nu mai există locurile pe care le-au iubit cu adevărat și de care au aparținut. Locurile copilăriei și tinereții, satele unde mergeam în vacanțe, parcurile cu bănci incomode, unde au înflorit primele iubiri, orașele de demult, cafenelele, casele – toate au încetat să mai existe. Și chiar dacă învelișul lor exterior rezistă, este cu atât mai dureros, pentru că te duce cu gândul la o coajă goală. Eu nu am unde să mă întorc. Și asta mă face să mă simt captivă. Pereții celulei mele se întind până la orizont, dincolo de el nu mai văd. În spatele acestor pereți e lumea care acum îmi e străină și nu-mi mai aparține”. (pag. 169)

Pare un soi de litanie amară, nostalgică, dar e mai mult decât atât. O radiografie a lumii contemporane, în care oamenii ca bătrâna profesoară se simt captivi și inutili. Dar Janina D. este mai vie decât morții care foșgăie haotic în jurul ei. E mai vie, căci mereu îi pasă, ia atitudine civică și pur umană față de orice aspect social negativ, față de orice faptă reprobabilă. Scrisorile ei către autoritățile locale, deși ridiculizate („Iubiți mai mult animalele decât oamenii”, i se reproșează adesea) oferă imaginea unei persoane integre și altruiste, a unei femei capabilă să-și învingă deposedările aduse de vârstă și să se implice.

Sunt reconfortante paginile în care, prin intermediul unui permanent monolog, aflăm preocupările acestui personaj, dragostea pentru animale, pentru astrologie, pentru poezia lui W. Blake, relațiile ei, bucuria de a le preda temporar limba engleză unor copii de gimnaziu. Iluziile, dezamăgirile ei. Ciclic, cele patru anotimpuri se rotescîn ceea ce va fi, poate, ciclul final al bătrânei profesoare.

Pe cei dornici să știe dacă animalele i-au ucis pe Talpă Mare, Mațe, Comandantul etc., cu alte cuvinte pe cei interesați strict de intriga polițistă a cărții, îi îndemn să citească și să afle singuri finalul care e – cum altfel?! – decât imprevizibil.

Celorlalți, celor răbdători și pretențioși, le recomand să citească atent o carte care se deschide încet, ca o floare așteptată îndelung.

Poartă-ți plugul peste oasele morților de Olga Tokarczuk