Emil Brumaru – Opere VI. Ne-ndepărtăm din ce în ce de viață… Opera postumă (ediție îngrijită și prefață de Bogdan Crețu) abia a ieșit din tipar. Apărută la Editura Polirom, acolo unde au apărut și celelalte opera din seria dedicată poetului, cartea se anunță a fi un bestseller, în ciuda vremurilor nu tocmai prielnice pe care le trăim. Un prilej numai bun pentru a-l întreba pe Bogdan Crețu, prieten cu Emil Brumaru, despre cum s-a născut acest volum, primul din seria operelor postume.
Opera postumă a lui Emil Brumaru. Recunosc că am găsit un cu totul alt Brumaru decât cel pe care-l știam. Și m-am înfiorat. Ție cum ți-a fost să aduni toate poeziile și poemele într-un singur volum? De ce un singur volum și nu două? Care au fost principiile după care te-ai orientat în alcătuirea acestui op?
Nu e un cu totul alt Brumaru, e același mare poet care își revizitează temele, care își deretică imaginarul. Se întâmplă asta marilor scriitori, de la un moment dat încep să intre în dialog cu propria operă, să tempereze stridențele, să pună în silogism estetic viziunile. Să se rescrie, în ultimă instanță. Este exact ceea ce observăm în poezia de crepuscul a lui Emil Brumaru. Schimbarea de ton se vedea și în ultimele cărți, de la Rezervația de îngeri încoace, în volumul V din seria de Opere de la Polirom sau în Amintiri din rai. Trecutul e cel care e acum cartografiat poetic, iar lentila e melancolică. Bucuria de a trăi e privită dinspre un prezent prudent, dacă nu chiar provizoriu, cu o atitudine elegiacă. Poetul se bucură de ceea ce a fost și mai puțin de ce este sau ceea ce ar mai putea fi. Dar asta nu îi știrbește bucuria. Așa se explică faptul că foarte multe poeme sunt feerii pure, că ele se întorc spre vârsta copilăriei, ceea ce infantilizează, în sensul cel mai bun, perspectiva. E multă candoare în aceste texte. Și erotismul e marcat de tristețe, de simțul fragilității.
Altfel: pentru mine a fost o datorie și o bucurie (chiar dacă tristă) să pun ordine în poemele postume ale lui Emil Brumaru. Știu cât îl preocupa soarta lor, știu că fost marele său regret atunci când a simțit că alunecă dincolo: că îi rămân cărțile neașezate. A scris enorm în ultimii ani. Nu încap toate postumele într-un singur volum, a apărut unul de aproape 900 de pagini, abia am predat corecturile la cel de al doilea, la fel de „baban” (i-ar fi plăcut cuvântul ăsta). E o operă poetică în sine. Nu sunt firimituri rămase prin sertare, sunt sute și sute de poeme splendide, pentru că Brumaru a avut norocul (iar noi șansa) unei senectuți pline, inspirate. A scris ani la rând zilnic, cu frenezie, cu bucurie. A trăit pentru și prin poezie – nu sunt vorbe.
Foto din arhiva Bogdan Crețu
Să faci ordine între niște poeme, să selectezi, să aranjezi, să scoți… cât de critic ai fost și cât de prieten cu EB în tot acest timp?
Prima datorie a celui care îngrijește o operă postumă e să restituie, nu să selecteze. Nu mi-am pus problema de a comite o antologie, de a alege ce e mai bun din cele peste 1.500 de poeme. Le-am ordonat, le-am așezat în grupaje, le-am pus într-un scenariu. Sigur, scenariul e al meu, dar e, cred, în acord cu modul în care proceda autorul și cu tema sau tonul poemelor. Am eliminat numai bruioanele, fragmentele în mod vizibil nefinisate, repetițiile, variantele foarte apropiate. Emil Brumaru era foarte exigent cu sine, nu publica tot ce scria, așa că nu cred că am greșit lăsând pentru o viitoare ediție completă câteva mici arpegii. Critic am fost în sensul că am respectat adevărul materialului cu care am lucrat. Prieten am rămas, dar am înțeles mereu această prietenie ca pe o mare șansă în primul rând a mea, pentru că am avut enorm de învățat din asta. Și continuu să învăț. Cine crede că prieteniile sau iubirile se încheie odată cu moartea unuia din doi se înșală. Așa cum e nevoie de doi pentru ca o prietenie să existe, e nevoie ca doi să moară pentru ca prietenia să se stingă. Așa că povestea merge mai departe.
Am citit mare parte din volum dintr-o suflare, după ce s-a declanșat pandemia de coronavirus. E ciudat să te refugiezi în poezie, când luciditatea pare a fi cuvântul de ordine. Tu ce crezi, Brumaru cum ar fi reacționat în astfel de vremuri?
Ar fi reacționat prudent. Emil Brumaru, oricât de visător ar fi putut să pară, avea un simț al realității foarte acut. Am discutat cu el câte în lună și în stele și avea o judecată foarte așezată: și despre politică, și despre cutare sau cutare scriitor. Privirea lui mergea la țintă, nu se împiedica în amănunte. Nu se inflama, nu fugea după fentă. Așa că sunt convins că ar fi făcut ceea ce toți trebuie să facem. De ce? E foarte simplu: pentru că îi plăcea enorm să citească, să scrie, să bea cafea, să privească în jur, să bombăne. Pe scurt, îi plăcea enorm să trăiască, nu era un sceptic și cu atât mai puțin un cinic. Prin urmare, ar fi scris și ar fi citit și în vremea covid-ului. Altfel spus, ar fi făcut ceea ce făcuse dintotdeauna. Și ar fi suferit că nu mai poate intra în librării, pentru că depindea fizic de cărți. Dar cum el trăia într-o imensă (și într-o măsură inutilizabilă) bibliotecă, s-ar fi consolat cumva.
Foto din arhiva Bogdan Crețu
Ca să închei cercul într-un oarecare fel: l-am regăsit și nu l-am regăsit pe Brumaru, poetul îngerilor și al cafelei și al tuturor celor lumești. Mi-am dat seama citindu-l că poetul și-a scris, într-un mare fel, propriul testament. Tu ce spui/crezi?
E adevărat, poezia ultimă are un ton testamentar. Sunt poemele unui „bătrân” care refuză să îmbătrânească. Dar care știe bine că sfârșitul e aproape. Asta dă o anumită intensitate poemelor. Dar Emil Brumaru e un ludic melancolic, un exuberant temperat de luciditate. Prin urmare, poezia sa e o permanentă harță cu moartea. Da, moartea e aici, aproape, dar frumusețea vieții e infinit mai mare decât hidoșenia morții. Tristețea poeziei nu sufocă euforia. Pe scurt, bucuria și candoarea înving moartea prin poezie. Asta e lecția lui Emil Brumaru!
Foto din arhiva Bogdan Crețu
