Undeva, pe o insulă, părăsită de Tezeu, Ariadna își plânge soarta. Urcată pe stânca cea mai înaltă, fluturând un imens steag alb, poate un cearșaf de mătase, Ariadna seamănă cu Statuia Libertății. Sau cu o coloană de templu grecesc.
O barcă de salvare acostează la țărm. Cele opt femei din barcă stau aproape tot timpul în bătaia furtunii, purtând veste de siguranță. N-au voie să renunțe, nu-și îngăduie să moară. Unele au copii, altele vor să supraviețuiească iubirii lor, au dorințe, au motive întemeiate să lupte. Sunt împreună, și totuși sunt singure, disperate, în permanentă căutare de vești.
Poate nu e o barcă luată de val, poate e o arcă pe care nu urcă spaima, ca în epopeea homerică, ci bucuriile mărunte. Sunt multe de salvat, în primul rând feminitatea, care înseamnă mai mult decât un Prosecco băut în cadă, după petrecere.
Foste sau încă zeițe, femeile îndrăgostite îndură singurătatea imensă, măsurată în războaiele cu grecii, în luptele cu monștrii, în infidelitate. În imaginația lor fabuloasă sunt încă cele mai dorite femei. Infinită pare puterea femeii de a se autoiluziona. Scrisorile sosesc de departe, în plicuri albaste, toate la fel. La urma urmei, nici bărbații pe care i-au ales nu prea au nuanțe. Ei se ocupă de conflicte și de călătorii, nu le duc grija femeilor rămase pe țărm.
Spectacolul lui Andrei Măjeri arată că ambitusul emoțiilor femeii este foarte amplu. Diferențele dintre feminism și feminitate sunt subtil surprinse prin replicile aduse în actualitate, prin limbajul scenic și costum. Aceste femei își doresc să fie libere, și obțin libertatea doar în momentele când capătă glas și vorbesc, asemenea Arethei Franklin, despre Respect: le vorbesc bărbaților ca și cum ei ar fi de față (lipsa ta nerușinată), fac reproșuri obțin dovezi și îndreptățiri (nemernicul!, vicleanul!), se prețuiesc mai mult.
Pe scenă există și ei, eroii, viitoarele statui ale omenirii, cei care scriu istoria vizibilă — de fapt, doar plăsmuri ale imaginației unor zeițe. Dacă ei nu pun piciorul pe țărm, scrisori trimit totuși din când în când.
Suferința stihială se exprimă prin vocea sfâșietoare a celor abandonate, înșelate, uitate. Există și momente când pe scenă se vorbește în șoaptă, de teamă ca stâncile să nu preia, în ecou, plânsul și să-l întoarcă, în efect bumerang. Sau când cuvintele sunt înlocuite de gesturi. Limbajul mimico-gestual poate fi înțeles de la orice distanță — cod accesibil celor care cunosc din proprie experiență nebunia dragostei.
Poate că iubirea nu este singura lor preocupare, numai că, în această viziune regizorală, toate celelalte lucruri din universul lor sunt marginale. Nu se vorbește decât despre rana cea mai adâncă: absența EROULUI, a bărbatului drag.
Deși par atât de diferite ca vestimenație, ca înfățișare, ca rang social, toate au, odată cu iubirea pentru un anume bărbat, spaima cuibărită în suflet: Mereu iubirea plină e de frică!
*
Mă întreb ce înțelege din acest spectacol cineva care nu are cunoștințe de mitologie?
Poate nu va înțelege de ce Troia e cenușă.
Nici cine e Tezeu, de ce este considerat viclean și de ce a uitat-o pe Ariadna pe o insulă.
Poate că nu a auzit de vălul Penelopei, însă va înțelege imediat semnificația hainelor cernite ale unei femei căreia nu i s-a întors bărbatul din război.
Va observa solidaritatea femeilor care stau în aceeași barcă, la propriu și la figurat.
Femeile aceastea cunosc atât de bine povestea fiecăreia dintre „surori”, încât pot recita împreună versurile unei lamentații. Se plâng una alteia. Plânge fiecare pe umărul celerlalte. Nu e vorba, așadar, de o durerea individuală, ci de multiplicarea ei.
Dar ce înțelege din acest spectacol cineva care are noțiuni de mitologie?
Sigur, contează referințele culturale. Îți vine, ca spectator, să ridici mâna și să spui că știi povestea Ariadnei, a firului călăuzitor, a labirintului. În esență, mesajul este același pentru inițiat și pentru neofit.
În „salonul refuzatelor” există femei despre care ești tentat să spui că aparțin unor tipare sociale diferite — mai tinere sau mai în vârstă, înalte sau scunde, măritate sau nu, fragile sau puternice. Toate iubesc. Toate suferă din pricina unui bărbat, cel mai frumos de pe lume.
Au loc în acest univers toate poveștile de iubire nefericită, așteptarea și bucuria măruntă. Permanent aceste zeițe în dizgrație le vorbesc bărbaților iubiți. Ei sunt prea departe să le poată auzi, iar distanța aceasta se face mai mare pe zi ce trece. Singurătatea este un țărm de mare, iluzie a libertății, a eliberării de prejudecățile societății. Pe rând, urcă stâncile, fluturând steagul alb, imens, cearșaful de mătase. E modul lor de a cere atenția bărbaților de care sunt îndrăgostite pe viață.
Lumea femeilor este încăpătoare, ne arată în acest tur de forță Andrei Măjeri, care este traducător al textului din Ovidiu, realizând excelent și regia, scenografia și ilustrația muzicală. Andrei Măjeri este un architect atent al spectacolului. Preocupat de relațiile de cauzalitate și de evoluția mentalității, regizorul face din iubire un pretext pentru a reflecta la condiția umană.
Festivalul BUZĂU / IUBEȘTE / TEATRU
EROINELE
Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani
Autor: după Publius Ovidius Naso
Traducerea: Andrei Măjeri
Regia, scenografia și ilustrația muzicală: Andrei Măjeri
Coregrafia: Victoria Bucun
Video: Teodor Humă
Trainer limbajul semnelor: Ioana Tufar
Distribuție: Alexandra Acalfoae, Crenola Muncaciu, Dana Bucataru, Lenuș Moraru, Ella Nistor, Lidia Uja, Silvia Luca, Irina Mititelu, Gina Pătrașcu – Zamfirache
