Păi, nu ultima. Pentru că de ce? Cum „devine” asta?
Pentru că merită. M-a făcut să mă apropii de Nora Iuga, să mă amuz şi să casc ochii la Vasile Mureşan Murivale, să cunosc puţin din Dolhasca lui Emil Brumaru sau din Bucovina lui Vişniec. Oh là là! Nu e destul?
Astăzi, după proiecţia filmului regizat de Marian Baciu, „10xObservator cultural”, am simţit că vreau ziarul. Recunosc, l-am citit când şi când, mai mult de curiozitate, însă acum pot spune că, după ce am aflat părţi din istoria publicaţiei, sunt pe cale să încerc o prietenie cu „Observator cultural”. Care rămâne alb-negru, pentru că altfel ar însemna dublarea preţului, şi care trăieşte prin generozitatea unui singur om. M-a convins să-mi caut la chioşcuri prietenia cu „Observator cultural” vocea domoală a doamnei Carmen Muşat, extrem de răbdătoare şi suficient de jovială ca să explice unui public restrâns, format în mare parte din elevi de liceu, cam cum stă treaba cu jurnalismul cultural de la noi şi de ce ar fi bine, dacă vrei să fii jurnalist, să nu alegi facultatea de profil (care naşte mai degrabă amatori). Am fost perfect de acord cu dumneaei când a precizat că scrie mai aplicat pe un domeniu specialistul format pe domeniul respectiv. Adică mergi la Litere şi „te faci” jurnalist cultural, mergi la Teatru şi o să scrii foarte bine despre teatru etc.
Pare că „Observator cultural”, fiind o publicaţie susţinută de un singur om, soţul doamnei Muşat, e cam singura gazetă liberă de la noi. Am zis pare ca să nu mi se urce în cap deontologii. Să mai fie vreuna? Aştept castanele. Oricum, mărturiile celor care au lucrat sau lucrează acolo susţin ideea aceasta. Este încă un motiv pentru care mâine ştiu ce caut la chioşc.
Revenind la festival, din nefericire am sărit peste câteva momente speciale, pe care sper să le recuperez cumva: proiecţia filmului „Noaptea în care Fernando Pessoa l-a întâlnit pe Constantin Cavafy” (din 2008, 90 de minute) şi cea a „Testamentului unui scriitor”(17 minute, în regia lui Gabriel Achim), despre uluitorul şi încă insuficient lăudatul Sorin Stoica, căruia Casa de Pariuri Literare i-a dedicat recent un megavolum, de peste 1100 de pagini. A mai fost şi un film despre „Keful celor de la Tiuk!”, al tânărului şi promiţătorului Vlad Rotaru, însă nici pe acesta nu l-am mai prins. Apoi, am văzut ceva book trailer-uri, dar n-am mai prins dezbaterea pe marginea lor. Oricum, elevilor din sală le cam plăcuse cel legat de Harry Potter şi de “Lunetistul” lui Marin Mălaicu-Hondrari…
Am ajuns, din fericire, la premiera filmului „Sala oglinzilor” (regizor Marian Baciu, 73 de minute). Se anunţa un eveniment şi cam aşa a fost, în ciuda faptului că i-am văzut, printre alţii, pe Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu sau Horia Gârbea, care-mi par tot mai mult membrii unei familii foarte unite. Şi n-aş vrea să spun mai multe, chiar dacă BookHUB e cel puţin la fel de liber ca „Observator cultural”, în cazul în care alăturarea nu pare exagerată. Ei, şi l-am văzut şi pe Varujan Vosganian la pian. Sublim sau ce?
Una peste alta, un film emoţionant (greu de găsit altă „rimă”). Contextul l-a făcut aşa. Iar Ion Cucu, fotograful scriitorilor, cel care i-a văzut decenii la rând strânşi în Sala Oglinzilor, din Casa Monteoru-Catargi (fostul sediu USR, retrocedat), mi s-a părut un privilegiat. L-am înţeles sau cred că l-am înţeles când a spus că-l doare sufletul pentru că este nevoit să nu mai vadă decât în amintiri spaţiul acela plin de semnificaţie.
Ei, şi cam aşa s-a încheiat a treia zi a Emineschool, ediţia pilot. Pentru mine, ceva de neuitat. Nu mă puneţi să explic, pentru că ar fi ca şi cum l-aţi ruga pe un îndrăgostit să vă spună cam cum „devine” dragostea. Mi-a plăcut şi atât. Şi sper să mai fie. Aşa cum, cu ani în urmă, mă rugam să continue Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti. Şi uite că a tot continuat. Îi mulţumesc lui un cristian şi tuturor celor care l-au ajutat să facă aşa ceva din nimic. La anul va fi mai bine, cu mai mulţi spectatori şi cu o receptare mai bună.
