Vizita Arhiepiscopului, Adam Bodor

Un roman destul de scurt, dar și greu de digerat, care are aerul unei distopii. Un orășel supus unei orânduiri bizare, cu reguli și personaje hidoase, cu o colonie de ofticoși și mormane de gunoi ce răspândesc un miros grețos, cu haine cenușii și cocoloașe de păr purtate de vânt ici-colo. Acestea ar fi câteva dintre reperele decorului – imagini cam neplăcute, pe care n-am fost încântată să mi le creionez în minte, dar am mers mai departe, jonglând cu metaforele și încercând să deslușesc mesajul ascuns printre rânduri. Și, mai ales, am căutat să prind firul cronologic, fără prea mare succes. Întâmplările evocate se petrec înainte de sau după un eveniment pe care e dificil să-l situezi în timp, în raport cu celelalte.

Bogdanski Dolina este un mic orășel în care domnește sărăcia, mizeria și o întreagă ierarhie clericală ce face legile după bunul plac. Oamenii care îl populează par șterși, hidoși și roși pe dinăuntru de atmosfera sordidă a locului. Decadența şi dezolarea îmbracă haina firescului, iar absurdul învăluie totul într-o pâclă, în care cu greu poți distinge contururile realității. Știind că autorul a trăit mulți ani în România și că a suferit de pe urma opresiunii comuniste, am încercat să descopăr repere familiare, dar tot ce am găsit au fost câteva toponime cunoscute. Metafora transformă atât de mult realul, încât o eventuală paralelă pierde teren.

Imaginile sunt neplăcute, apăsătoare, începând cu numele, ce par de origine slavă, și continuând cu elementele de decor – o pieptănărie, un magazin de închiriat haine, clădirea închisă a gării, a cărei podea de piatră este lustruită continuu de seminariști cu perne legate de picioare -, până la întâmplările ce au loc în micul oraș. Concret, e dificil să dau exemple, pentru că sunt puține elementele ce conturează viața de zi cu zi a personajelor. În linii mari, un bărbat venise în oraș pentru a ridica osemintele tatălui său, mort de o bună bucată de vreme. Aflăm despre el că fusese jefuit și nu mai avea banii necesari formalităților, astfel că rămâne în oraș și activează ca preot de campanie. Slujba sa include spovedirea ofticoșilor din colonie și îndeplinirea diferitelor misiuni încredințate de arhimandrit. Însă ofticoșii nu sunt cu adevărat bolnavi, ci mai degrabă persoane care au deranjat regimul clerical ce conduce orășelul.

Nu era fată sau femeie la Bogdanski Dolina pe care s-o cheme Izolda, aici numai lagărul se numea așa. La fel ca toată poiana aceea, cu tabăra înconjurată de sârmă ghimpată cu tot, unde, în barăcile bătute de vânturi, de arșiță, erau închiși dintotdeauna bolnavii și alte persoane indezirabile. Acolo era marginea orașului, dincolo de colonie nu mai erau decât gropile de gunoi de pe câmpul Midia, bântuite de pescăruși. (pag. 14)

În tot timpul evocat, orașul așteaptă săptămână de săptămână vizita arhiepiscopului. Diferiți arhiepiscopi se succed în funcţie, însă vizita se lasă așteptată și pare a fi unicul scop al existenței comunității. Ea apare ca un laitmotiv și, alături de o serie de explicații banale, repetate adesea pe parcursul romanului, conferă scriiturii un ritm ce poate părea agasant. De pildă, aproape de fiecare dată când pomenește un anumit personaj, naratorul explică legătura de rudenie dintre ei – “Colentina Dunka, mama mea adoptivă” sau “Mauzi Anies, sora mea vitregă”.

Substanța acestui roman cuprinde multe necunoscute ascunse sub învelișul frazelor. În esență, cred că se dorește a fi ilustrarea absurdității regimurilor restrictive. Nu pot spune că mi-a plăcut foarte mult, atmosfera este destul de obositoare, însă este o construcție interesantă pentru cei pasionați de astfel de subiecte. Caracterul alegoric este puternic, conturând o abordare inedită a temei. Amănunte, clișee și imagini îmi persistă în minte, deși s-au scurs zile bune de la încheierea lecturii. Și sunt convinsă că mi-au scăpat multe din cheile care dezleagă sensul celor citite.

Editura Polirom;