Pe data de 29 iulie 1912, la Bucureşti, s-a născut Nicu-Aureliu Steinhardt (N. Steinhardt), fiul lui Oscar şi al Antoanetei Steinhardt. Tatăl, inginer, a făcut studii în Elveţia, unde a fost coleg cu Albert Einstein, iar mama era înrudită cu marele psihanalist Sigmund Freud, pe care Steinhardt l-a şi întîlnit de două ori. Copilăria şi-a petrecut-o în comuna Pantelimon şi, cu toate că provenea dintr-o familie de evrei, a fost atras de mic de tradiţiile creştine. Cea mai mare pasiune a lui a fost însă lectura, pasiune care nu l-a părăsit pînă la sfîrşitul vieţii. Deşi a terminat Facultatea de Drept şi a devenit doctor în drept, atenţia lui s-a îndreptat mereu spre domeniul literelor. A fost membru al cenaclului „Sburătorul”, condus de E. Lovinescu, în 1934 a debutat cu volumul În genul… tinerilor, iar din 1936 a început să scrie pentru Revista Fundaţiilor Regale, colaborare care a încetat în 1940, din cauza unei acţiuni de „purificare etnică”. La începutul anului 1960 a refuzat să fie martor al acuzării în procesul Noica-Pillat şi a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. A urmat infernul din închisorile comuniste, însă, la Jilava, a fost botezat întru ortodoxie de ieromonahul Mina Dobzeu. Din 1964, cînd a ieşit din închisoare, a locuit împreună cu tatăl său într-o garsonieră din Bucureşti, cîştigîndu-şi traiul ca muncitor necalificat. În toată această perioadă s-a dedicat lecturii şi scrisului, iar în 1972 a definitivat prima variantă a capodoperei sale, Jurnalul fericirii, manuscris confiscat în două rînduri de Securitate. În 1980 a fost primit în rîndul monahilor de la Mănăstirea Rohia din Maramureş, unde a pus bazele unei mari biblioteci. Tot aici s-a stins din viaţă pe data de 30 martie 1989, lăsînd în urmă o operă impresionantă şi o moştenire culturală nepreţuită.
Lavinia Bălulescu s-a născut pe 12 martie 1985, la Drobeta-Turnu Severin. Este scriitoare şi jurnalistă. A publicat trei volume de poezie, un roman şi un volum de publicistică: Mov (Prier, 2004), Lavinucea (ediţia I, Cartea Românească, 2007; ediţia a II-a, Casa de Pariuri Literare, 2017), Zmeii sînt de treabă (împreună cu tatăl ei, Constantin Bălulescu, Paralela 45, 2018), La mine-n cap (Cartea Românească, 2013), Terasa Fericirii (Polirom, 2018). Este prezentă în mai multe antologii, iar două povestiri ale sale au fost transformate în scurtmetraje în regia lui Marius M. Bogdan. Scrie şi pe blogul personal, Ferma de gînduri. Lavinia a locuit în Drobeta-Turnu Severin, Timişoara şi Bucureşti, iar acum locuieşte în Cluj-Napoca.
Lavinia Bălulescu, Steinhardt. Bughi mambo rag, Polirom, Iași, 2020 – FRAGMENT
Cu noi, băietanii din mănăstire, era mereu atent. De exemplu, citeam în biserică la liturghie Apostolul, un pasaj biblic care se citește înainte de evanghelie. Normal, îl citeam cum ne pricepeam și noi, cu ardelenismele noastre, cu accente puse anapoda. Apoi el ne atrăgea atenția, dar nu imediat. Duminica, niciodată! Duminica ne lăsa să ne tihnească odihna. Iar în timpul săptămânii, după ce se termina slujba, ne dădea timp să mergem la masă, să ne pice bine mâncarea. Mai târziu, după‑amiaza, venea și ne spunea:
— Uite, hai să luăm Apostolul!
— Să‑l luăm, părinte!
— Hai să‑ți arăt, uite, aici ai pronunțat așa, dar nu așa se zice corect în limba română!
— Dar, părinte, așa zice toată lumea!
— Toată lumea vorbește incorect! Noi trebuie să vorbim corect limba română, chiar dacă în jurul nostru nu o auzim vorbită așa!
Era foarte atent la lucrurile astea. În plus, mereu spunea cam ce îi trecea prin cap. Avea și o expresie: „Am să ți‑o zic pe șleau!“. Interesant e că uneori, după ce spunea cuiva în față vreo critică, se ducea în treaba dumnealui, la bibliotecă, fișam cărți în continuare. Dar peste jumătate de oră cred că îl mustra conștiința, se oprea din ce făcea și se ducea să‑i caute pe cei cu care vorbise înainte, adică niște copii de 16‑17 ani. Îi găsea la cărat lemne, de exemplu, sau la bucătărie – și le zicea:
— Vă rog din suflet să mă iertați! Vă rog să mă iertați!
— Părinte, dar noi nu ne‑am supărat!
— Știu, dar totuși vă rog să mă iertați!
— Vă iertăm, părinte!
— Dar ce‑am spus rămâne valabil!
— Ce‑au mai făcut ăștia? se mai băga în vorbă vreun alt părinte aflat în trecere.
— Nu e important! Doar le‑am spus eu ce am avut să le spun!
Oricum, cu limbajul mereu ne pistona. Întâi, cu felul în care citeam rugăciunile. Apoi, cu alte cuvinte pe care le foloseam noi zi de zi. De exemplu, i‑a auzit într‑o zi pe unii, copii de la țară, care dădeau de mâncare porcilor din mănăstire, spunând „țâpă mâncarea“.
— Cum i‑ai spus, măi?
— I‑am spus să țâpe mâncarea la porci, părinte! Mai repede, că mor porcii de foame!
Iar el se tăvălea de râs, aproape că‑și pierdea răsuflarea!
— I‑ai spus să țâpe mâncarea la porci?
— Da, părinte Nicolae!
— Ha‑ha‑ha! Țâpă mâncarea la porci! Țâpă la porci! Măi, o să v‑o spun pe șleau! Voi știți ce înseamnă „a țipa“?
Da, ne punea la punct, dar cu mult umor. Într‑o zi, la masă, un alt coleg de la seminar, venit și el în vizită la mănăstire, a luat platoul cu mâncare și s‑a oprit în fața părintelui:
— Vă rog, serviți!
— Da, să servesc?
Părintele Nicolae s‑a ridicat atunci, a luat platoul în brațe și l‑a întrebat:
— Gata, servesc! Pe cine să servesc?
— A, nu, nu, nu! Dumneavoastră să serviți! i‑a răspuns băiatul încurcat.
— Da, am auzit! Eu să servesc! Dar pe cine?
— Păi, nu, părinte! Să serviți dumneavoastră!
— Măi, băiete, nu se spune așa! Vă rog să luați sau să vă serviți! Sau serviți‑vă! Trebuie să ai grijă ce spui!
