https://nemira.ro/copilul-de-nisip-tahar-ben-jelloun
Romanul apare în colecția Babel și este o poveste vizionară despre putere, colonialism și identitate de gen în Africa de Nord.
Inspirat din fapte reale, acest roman povestește viața lui Ahmed – cea de-a opta fiică a unui cuplu islamic fără moștenitori băieți, crescută ca bărbat, cu drepturile și privilegiile de rigoare.
Într-o piață din Marocul anilor ’50, un povestitor le spune celor adunați în jurul lui o istorie bogată, stranie și fermecătoare, despre amputarea identității unei femei și puterea obiceiurilor și a legii islamice.
Zahra Ahmed/Mohammed Ahmed e crescută ca băiat pentru a putea duce mai departe imperiul familiei. Dar, pe măsură ce se maturizează, dorința de a avea la rândul ei copii marchează începutul evoluției sexuale și al dorinței de explorare, în concordanță cu adevărata ei identitate.
„Incredibil de poetică și originală.” Times Literary Supplement
„Un scriitor extrem de original, Ben Jelloun reușește să-și infuzeze povestea cu o melancolie care-i aparține nu doar lui Ahmed, ci și lumii arabe.” Chicago Tribune
„Mitic, simbolic, foarte poetic..în centrul magic al acestei povești este identitatea de gen (și problemele tangențiale care țin de rasă și cultură). Finalul este absolut uluitor.” Washington Post Book World
Credit foto: France Culture
TAHAR BEN JELLOUN s-a născut la Fès, Maroc, pe 1 decembrie 1944. Locuiește la Paris și scrie în franceză, dar limba sa maternă este araba. După studii de filosofie în țara natală, a fost profesor de filosofie și a început să publice în reviste literare. Participant la revolta studențească împotriva violențelor comise de poliția marocană, în 1966 a fost transportat într-o tabără militară. În 1971 a debutat cu un volum de poezii, după care s-a mutat la Paris și a început să scrie pentru Le Monde. În 1985 a atras atenția cu romanul Copilul de nisip, care l-a propulsat pe scena literară. Doi ani mai târziu a câștigat Premiul Goncourt cu La nuit sacrée, devenind primul scriitor maghrebian căruia i s-a acordat această distincție.
*****
Fragment
„Este un adevăr ce nu poate fi rostit, nici măcar sugerat, ci doar trăit în singurătate absolută, înconjurat de un secret natural, care se menține fără efort și care îi este înveliș și parfum interior, un miros de grajd abandonat sau mirosul unei răni necicatrizate, care se răspândește uneori în clipele de lehamite, în care te lași doborât de neglijență, când începe putrezirea, o degenerare fizică, deși corpul își păstrează neatinsă imaginea, căci suferința vine din adâncul ce nu poate fi nici el dezvăluit; nu se știe dacă e în tine sau aiurea, într‑un cimitir, într‑un mormânt abia săpat, abia ocupat de o carne zbârcită, de ochiul funest al unei lucrări aparte, dezintegrate spontan la contactul cu intimitatea prinsă în capcana acestui adevăr ca o albină într‑un borcan cu miere, prizoniera propriilor iluzii, condamnată să moară, înăbușită, sufocată de viață. Acest adevăr, banal la urma urmei, distruge timpul și chipul, îmi întinde o oglindă în care nu mă pot privi fără să fiu tulburat de o adâncă tristețe, nu melancoliile tinereții ce ne leagănă orgoliul și ne afundă în nostalgie, ci o tristețe ce dezarticulează ființa, o ridică de la pământ și o azvârle ca pe un fleac într‑o grămadă de gunoaie sau într‑un dulap municipal cu obiecte găsite, pe care nimeni n‑a venit niciodată să le revendice, sau în podul unei case bântuite, teritoriul șobolanilor. Oglinda a devenit calea prin care trupul meu atinge această stare, în care se strivește de pământ, sapă un mormânt provizoriu și se lasă atras de rădăcinile vii care forfotesc sub pietre, se turtește sub povara acestei tristeți imense, pe care puțini oameni au privilegiul nu s‑o cunoască, ci doar s‑o ghicească în formele, greutatea și tenebrele ei.
Așa că evit oglinzile. N‑am mereu curaj să mă trădez, adică să cobor treptele pe care destinul meu le‑a trasat și care mă duc în adâncul meu, în intimitatea – insuportabilă – a adevărului ce nu poate fi rostit. Acolo doar mărunții viermi unduioși îmi țin companie. Adesea sunt tentat să‑mi organizez un mic cimitir interior, astfel încât umbrele culcate să se ridice și să înconjoare un sex erect, un mădular care ar fi al meu, dar pe care n‑aș putea nici să‑l port, nici să‑l arăt.
Eu sunt umbra și lumina ce‑i dă naștere, stăpânul casei – o ruină ascunzând o groapă comună – și oaspetele, mâna pusă pe pământul umed și piatra îngropată sub un smoc de iarbă, privirea care se caută pe sine și oglinda, sunt și nu sunt această voce care se obișnuiește și se adaptează corpului meu, fața mea, strâns acoperită cu vălul acestei voci, oare este a mea sau a tatei, cel care mi‑a inspirat‑o ori a strecurat‑o în mine, suflându‑mi‑o în gură în timp ce dormeam? Când o recunosc, când o resping, știu că este masca mea cea mai fină, cel mai bine construită, imaginea mea cea mai credibilă; mă tulbură și mă exasperează; îmi împietrește corpul, îl înfășoară într‑un puf care devine curând păr. A reușit să înlăture moliciunea pielii, iar chipul meu este chipul acestei voci. Sunt ultimul ce are dreptul să se îndoiască. Nu, așa ceva nu‑mi este permis. Vocea gravă, răgușită lucrează, mă intimidează, mă zdruncină și mă aruncă în mulțime ca să o merit, să o port cu siguranță, simplu, fără mândrie exagerată, fără furie ori nebunie, trebuie să‑i stăpânesc ritmul, timbrul, tonul și să o păstrez în căldura măruntaielor mele.
Adevărul se exilează; e de‑ajuns să vorbesc și adevărul se îndepărtează, cade în uitare, iar eu devin groparul și descoperitorul lui, stăpânul și sclavul. Așa e vocea: ea nu mă trădează… și, chiar de‑aș vrea s‑o dezvălui în toată goliciunea ei, s‑o trădez cumva, n‑aș putea, n‑aș ști, ba poate aș și muri. Îi cunosc pretențiile: să evit furia, strigătele, o blândețe prea mare, murmurele, pe scurt, tot ce‑i dezordonat. Eu sunt ordonat. Și tac pentru a călca în picioare această imagine ce mă exasperează.
O, Doamne, cât mă apasă acest adevăr! Grea exigență, grea rigoare! Eu sunt arhitectul și clădirea, arborele și seva, eu și un altul, eu și o alta. Niciun detaliu n‑ar trebui să apară, nici din afară, nici din fundul gropii, ca să tulbure această rigoare. Nici măcar sângele. Dar, într‑o dimineață, sângele mi‑a mânjit așternuturile. Urme ale unei stări a corpului meu înfășurat în pânză albă, pentru a tulbura mărunta certitudine ori pentru a nega arhitectura aparenței. Pe coapsele mele, un firicel de sânge trasa o linie neregulată, roșu‑deschis. Poate nu era sânge, ci o venă umflată, varice colorate peste noapte, o halucinație înaintea zorilor; totuși, cearșaful era călduț de parcă adăpostea un corp tremurând, abia scos din pământul umed. Era chiar sânge; rezistența corpului la nume; consecința unei circumcizii tardive. Era o evocare, grimasa unei amintiri îngropate, amintirea unei vieți pe care n‑am cunoscut‑o niciodată și care ar fi putut să fie a mea.
Ciudat să fii astfel purtătorul unor amintiri nu adunate într‑un timp trăit, ci date fără știrea altora. Mă legănam într‑o grădină, o terasă în vârful unui munte și nu știam în ce parte riscam să cad. Mă legănam într‑un cearșaf roșu, pe care sângele se contopise cu nuanța acestui văl. Simțeam nevoia de a mă vindeca de mine însumi, de a mă despovăra de această singurătate grea ca un zid ce adăpostește plânsetele și strigătele unei hoarde abandonate, o moschee în deșert, unde oamenii asfințitului vin să‑și lase tristețea și să ofere un strop din sângele lor. O voce subțirică despică zidul și‑mi spune că visul paralizează stelele dimineții. Mă uit la cer, dar nu văd decât o dungă albă, trasată de o mână perfectă. Ar trebui să așez câteva pietre pe acest drum, jaloane și repere ale singurătății mele, să înaintez cu brațele întinse ca pentru a da la o parte cortina nopții ce ar cădea brusc din cer sau cerul ce s‑ar prăbuși într‑o bucată compactă din această noapte pe care o port drept chip, un cap pe care n‑aș putea nici măcar să‑l sufoc. Firicelul de sânge nu putea fi decât o rană. Mâna mea încerca să oprească scurgerea.
Îmi priveam degetele depărtate, unite printr‑o bulă din acest sânge devenit aproape alb. Dincolo de ea vedeam grădina, arborii încremeniți și cerul brăzdat de ramurile foarte înalte. Inima îmi bătea mai repede decât de obicei. De emoție, de teamă sau de rușine? Și totuși, mă așteptam la așa ceva. De mai multe ori, le observasem pe unele dintre surorile mele și pe mama punându‑și bucăți de pânză albă între picioare sau scoțându‑le.
Mama tăia în bucăți cearșafurile uzate și le punea deoparte într‑un colț al șifonierului. Surorile mele luau de acolo fără să spună nimic. Remarcasem totul și așteptam ziua când și eu voi deschide șifonierul pe furiș și‑mi voi pune două‑trei straturi de pânză între picioare. Voi fi un hoț. Voi supraveghea scurgerea noaptea. Apoi voi examina petele de sânge de pe pânză. Aceasta era rana. Un soi de fatalitate, o trădare a ordinii. Pieptul îmi era în continuare împiedicat să înmugurească. Îmi imaginam că sânii ar crește în interior, îngreunându‑mi respirația. Totuși, nu aveam sâni… Scăpam măcar de o problemă. După apariția sângelui, am redevenit eu însumi și am continuat să urmez liniile din palmă așa cum le trasase destinul.“
Poarta de sâmbătă se închide într‑o liniște desăvârșită. Ahmed iese ușurat pe această poartă. Înțelege că viața lui depinde acum de păstrarea aparențelor. Nu din voința tatălui. Ci din propria voință.
