„E cineva care să-și mai aducă aminte de alb?…” – „Cartea Reghinei” de Ioana Nicolaie

Roman, poezie și poveste – toate trei la un loc. Reghina e câte puțin din/în fiecare și-n același timp nimic din toate acestea. Viața ei devine miez de poveste, arhetip, matriță pentru atâtea și atâtea vieți care n-au găsit glasul potrivit să se facă auzite/ascultate. Departe de a fi roz și lipsită de orice încântare, dar adăpostită în burta mare și caldă a unei vaci – oh, numai despre acest simbol ar trebui să vorbesc preț de un eseu întreg, dar mă rezum pentru moment la a spune că e fantastic modul cum a îmbinat scriitoarea într-o singură imagine, regăsibilă ici-colo, de-a lungul întregii narațiuni, forța unui mit cu forța unui personaj care se asă construit, încet și cu migală, pagină după pagină. Reghina devine carne și oase, suflet și minte, trup de o mie de kilograme, cât să cuprindă la un loc cele douăsprezece suflete aduse, rând pe rând, de-a lungul a nouă ani, într-o lume mult prea puțin prietenoasă cu slăbiciunile unui trup aflat continuu sub o ploaie de pumni și furii dezlănțuite din senin.

Reghina, soră cu Agustina din Pelinul negru, născută dintr-o Arsînica cât se poate de autentică (bunica scriitoarei, cea care a slujit drept model pentru construcția literară), e mai mult decât un personaj feminim foarte bine conturat și cu trăsături unice în peisajul literar românesc. E o poveste de femeie, care vine să dea (din nou) măsura talentului literar al unei scriitoare îndrăgostită etern de copilărie și de locurile natale. Dincolo de idilic se ascund suferințe, multe și bine pitite în spatele unei griji continue pentru binele copiilor, părți din trupul de o mie de kilograme. Povestea prinde contur și datorită unui timp mai puțin speculat literar în modul cum o face Ioana Nicolaie: da, lumea satului românesc din anii comunismului este regăsibilă în multe alte scrieri, dar în aproape nicuna dintre acestea nu se regăsesc prezente elementele unui comunism împlântat într-atât de adânc într-o lume profund tradițională, încât să altereze definitiv tot ceea ce ținea de rost și bună rânduială. Sângeorz Băi nu e sat, ci un oraș, dar unul care funcționează și se organizează după principiile unei comunități sătești autentice; pe ulițele orașului-sat oamenii se întâlnesc, se salută, schimbă vorbe, află de una sau de alta dintre tragediile lumii din care fac parte. Familii întregi, numeroase, care-și consumă energiile într-un efort continuu de adaptare la o lipsă materială în formă continuantă, deci agravantă: lipsesc alimentele de bază, foametea este prezentă (vulturoaica și nu ursoaica este purtătoarea de simbol în acest sens), oamenii muncesc cu o disperare demnă de cauze mai bune, își caută locuri de muncă mai aproape sau mai departe de casă, merg cu trenul sute de kilometri în căutarea unor venituri mai sigure și mai mari. Fac orice, doar ca să le fie mai bine copiilor, celor care vin după ei. Reghina nu pleacă nicăieri, ea îmbătrânește cât alții în șapte vieți (narațiunea cuprinde în poveste 20 de ani), dar se încarcă cu toate aceste derute, spaime și neputințe ale celor din jurul ei, până într-acolo încât harbuzul crapă. Crapă burta mare, dar nu într-atât încât să nu mai poată proteja. Își crește copiii precum o face vulturoaica: cu o grijă excesivă, punându-se pe ea pavăză în calea furiei tatălui, iubindu-i pe fiecare în alt fel, după cum li-s nevoile. Îi lasă să plece în lumea largă – o, ce durere greu de pătruns cu mintea este acest exod – dar nu uită să le poarte de grijă. Îi simte și le știe orice mișcare, ca orice mamă. Dar ea nu este orice mamă, ea este Reghina, mama mamelor, cea care va fi întrebată de ce n-a plecat și care nu va ști să răspundă decât urlând. Căci uneori întrebările vin prea târziu.

„Fetele i-au crescut, băieții i s-au făcut mari, a venit revoluția și i-a luat și pe ei străinătatea. Când s-a făcut grasă, așa ca mine, n-a mai putut să suie până aici, în grădina asta ciuntită, dar nici vorbă nu mi-a mai trimis. Vara de trei ani fusese îngropată cu totul în țintirimul unde, printre cruci, bat mingea copiii.

Viața Mărinei n-a mai fost din pături de mămăligă făcute-n cuptor, ci numai dintr-un biet strat gălbui, dat după o vreme-n arsură. Alaltăieri Mărina, care suferea de diabet, a mâncat ouă și pâine pe săturate. Azi o înmormântează. Aud clopotele, cum bat toate laolaltă, ele n-au niciodată limba legată. Zdruncină munții și sufletul în tine.

Cineva, în burta bătrână a vacii care mă ține, suspină. Și, deși paralizată de peste doi ani, poate că și plânge. Balta se face lac, e o apă nesfârșită, mă îneacă. Oare cât mai este, copile, până când o să ne dai, lui și mie, iertarea?”

În încercarea ei de a ține vie amintirea, Ioana Nicolaie nu idilizează deloc lumea satului, nu o cosmetizează inutil, nu o fardează strident cu culori nefirești de tari, ci reușește să zugrăvească (la fel cum o face și zugravul de biserici) în culorile normalității, ale lui „așa a fost” spațiul unei copilării deloc aflată sub semnul normalității, dar care reușește să păstreze, cum-necum, candoarea și bunătatea atât de specifice copiilor. Cele șase fete și cei șase băieți sunt cu toții buni, au suflete curate, nu fac rău și nu provoacă răul, asta și pentru că sunt asaltați zi de zi de violența unui tată incapabil să recunoască că a fost binecuvântat cu o viață bogată, o bogăție de altă natură decât cea așteptată de el, este adevărat. Ioana Nicolaie răspunde aici unei prejudecăți general răspândită în mentalul colectiv românesc: dacă ai crescut într-un mediu violent, vei fi automat violent. Ea respinge această credință împământenită și prin felul cum lasă narațiunea să curgă și mută accentul pe un cumul de factori: schimbările sociale derivate din cele politice nu pot fi minimalizate nicicum, la care se mai adaugă și accidentele precum Cernobîlul, cărora oamenii simpli nu știu cum să le facă față.

Cartea Reghinei este cartea mamei-regină, mama ca arhetip. Așa trebuie să fie toate mamele, pline de iubire pentru pruncii lor, scut și pavăză în fața necazurilor și pericolelor, atente să nu se piardă nimic din frumusețea unui timp care nu se mai întoarce. Copiii Reghinei muncesc, mult, le este foame, se fac scut în fața tatălui, dar merg și la școală, știu să povestească, nu uită să se joace (lingurile împănușate – ce imagine cât o mie de cuvinte!) și-și croiesc drumurile fără să uite de unde au plecat. Recunoștința – iată un sentiment din ce în ce mai puțin cultivat în construcțiile literare ale ultimor ani. Recunoștința pentru ceea ce suntem, față de părinții noștri, care vine la un loc cu recunoașterea a ceea ce suntem, acceptarea rădăcinilor ca fiind parte din viața noastră.

„Apoi nu mai merg deloc în spital, nici când vomit sânge, nici când mi-e mai rău și poate că strig mai tare. Iar dacă am atâta vreme numai pentru mine, iau din lada mea de zestre acele de tricotat, deșir două pulovere, cel galben, cu înflorituri, de când aveam eu cinsprezece ani și nu bănuiam c-o să mă fac în scurtă vreme nevastă, și cel maro, cu apă albăstruie dedesubt, de când avea Damian douăzeci și patru și-a venit pentru prima oară la tata acasă. Când am firele făcute ghem, mă așez cum pot aici, în șirul ăsta de vaci prin care tot cad sau urc și încep să le pun laolaltă. Ce poveste o să iasă, nu știu, dar n-aș putea să-mi iau rămas-bun fără s-o pun într-o haină. Dacă unii o vor socoti cârpă și-o s-o arunce, n-a fost pentru ei strădania asta a mea. Dacă alții vor alege s-o poarte cu fală, nu va fi cel mai bine, căci în ea e vorba mai ales despre ce nu-i scos la vedere. Iar smerenia e întotdeauna mai bună.

Și-acum, dacă am ajuns aproape de guler, nu-mi pot închipui trupul care-o să încapă înăuntru. Cât despre partea și mai de sus, cercul care ține totul laolaltă, o să se poată oare închega? La ce adâncime și-n cât adevăr mi s-a dat mie să le potrivesc pe toate?

Câte cheoutori din viață mi s-au mai lăsat?”

Cartea Reghinei nu este o lectură lejeră, dar dă dependență. Nu poți să lași cartea din mână, în ciuda suferințelor care se adună în straturi, zi după zi, copil după copil. Asta și pentru că Ioanei Nicolaie îi place să povestească, iubește povestea ca formă de exprimare și de expresie. Faptul că dă sens unei lumi suspendată între ieri și azi ține și de o poezie ascunsă bine între pliurile sufletului. Iar dacă Reghina va respira și se va face auzită și peste ani este doar pentru că Ioana Nicolaie a știut să povestească, să o mute în poveste. Povestea vieții de mamă.

Cartea Reghinei de Ioana Nicolaie