Nu te minimaliza! – „Alice în pat” la Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Când spui Susan Sontag e imposibil să nu-ți fugă mintea la Boala ca metaforă. SIDA și metaforele sale, Despre fotografie sau Împotriva interpretării, scrierile ei celebre, traduse și la noi. Așa se face că atunci când am aflat că la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj se va monta Alice în pat, piesa de teatru scrisă de celebra eseistă, mi-am spus că voi vedea spectacolul, orice-ar fi și cu riscul de a fi dezamăgită de rezultat. Premiera oficială a fost pe 14 decembrie 2019, dar eu am ajuns în ianurie 2020 să văd montarea gândită de Dorka Porogi, impresiile de final fiind amestecate. Cert e că mi-au fost infirmate prejudecățile – n-am ieșit din Sala Studio a teatrului dezamăgită, ci mai degrabă pusă pe gânduri, ceea ce nu e deloc rău, având în vedere riscurile pe care și le-a asumat tânăra regizoare atunci când și-a propus să monteze un astfel de text.

Scena e un castel redus până la un soi de miniatură, care te trimite imediat cu gândul la castelul lui Alice din povestea care l-a făcut celebru pe Lewis Carroll. Numai că Susan Sontag merge mai departe cu firul poveștii, și-i adaugă o dimensiune umană deloc de neglijat, ci, din contra, piatră de temelie pentru regizorul care-și asumă montarea textului: Alice din pat, cea care nu-și poate păsări camera, dar care-și hrănește imaginația cu iluzii și visuri neconcretizate, proiecții personale care au ca bază literaturi și tratate de specialitate „furate” de la frații mai mari. Ea este sora unuia dintre cei mai mari psihologi de sfârșit de secol XIX, William James, numai că în poveste nu el va căpătă concretețe, ci celălalt frate, poate că și mai celebru decât William, mă refer la scriitorul Henry James. Și dacă revenim și la datele concrete (și cât se poate de reale, pentru că Alice James a existat și în realitate) – sfârșit de secol XIX, adică începutul feminismului ca mișcare socială care va căpătă amploarea binecunoscută abia la mijlocul secolului al XX-lea – atunci începem să pricepem și ce-a vrut să facă Susan Sontag scriind piesa, dar mai ales ce-a vrut regizoarea să facă aducând timpul acțiunii undeva în anii ´70 – indiciile fiind de ordin simbolic în special – costumele personajelor, favoriții tatălui, tunsorile in style Flower Power, culori foarte vii și motive geometrice mari combinate cu culori tari la costumele bărbaților, pantaloni cu talie înaltă la femei etc.

Sindromul Alice în țara minunilor este o boală psihică, descoperită în anii ´50, așa se face că Alice James suferă de un exces de imaginație care o împiedică să trăiască în lumea reală, să se integreze social, să părăsească patul (numai că boala nefiind descoperită în acele vremuri, ea a fost bănuită de tot felul de isterii și alte tare psihice, de aici și minimalizarea suferinței din partea familiei). Maldărul de saltele și cele patru personaje (de poveste și/sau istorice) care-i populează cotidianul o izolează perfect, lumea dintre cei patru pereți ai camerei sale fiind dintr-odată mult prea bogată și greu de înțeles de cei cu mințile normale. Saltele moi indică nevoia de protecție, dar și dorința familiei de a o ajuta, așa cum se pricep ei, Pereții duri și reci poartă cu ei simbolul opacității societății, prejudecățile și steoreotipiile vremurilor, acel timp când femeia nu era valorizată suficient în plan social. Tatăl apare și dispare din scenă (un rol asumat integral de Zsolt Bogdán, care face din economia de gesturi o reală demonstrație de profesionalism), fie pentru că nu suportă să-și vadă copila bolnavă, fie dintr-o incapacitate (asumată?) personală (și subiectivă) de a-și face loc în imaginarul mult prea dens în personaje al acesteia. În schimb, fratele, Henry, pare că se mișcă cu mai multă ușurință, dacă stăm bine și ne gândim că a fost scriitor, atunci n-ar trebui să ne mire curiozitatea lui eternă vizavă de una sau alta dintre cele patru ființe care fac zid în jurul lui Alice.

Cele patru grații – Margaret Fuller (Réka Csutak), Emily Dickinson (Anikó Pethő), Kundry (Gizella Kicsid), respectiv Myrtha (Andrea Vindis) umplu scena, la propriu, dar și la figurat. Personaje-simbol, ele se mișcă și sunt îmbrăcate așa cum le dictează originea, dacă e de poveste (Myrtha și Kundry) atunci se mișcă și se comportă ca atare – cu capricii dictate de moravurile societății și cu doza de nebunie venită la pachet. Din punctul meu de vedere, scenele dedicate dialogului dintre cele Alice și cele patru (savuros și plin de simboluri și sensuri) își pierd din valoarea estetică, din cauza unei incoerențe de ordin regizoral. Când ai patru astfel de personaje și schimburile de replici fac referiri explicite la condiția femeii și raporturile acesteia cu bărbații, dar și la schimbarea de rol social și/sau asumarea de altele noi, tentațiile sunt mari și foarte greu de controlat. Așa se face că am avut impresia, pe alocuri, că spectacolul trenează/stagnează, că firul epic nu curge sau că avem de-a face cu o demonstrație fără rost – da, pricepusem că e vorba de o luptă de idei, dar ce treabă are Alice cu toată această demonstrație, din moment ce ea oricum nu părăsește camera? Pe de altă parte, nu asta e cauza pentru care ea nu iese din „castel”, nu faptul că nu i-au fost recunoscute forța de seducție și inteligența o ține închisă între cei patru pereți. Alta e cauza pentru care ea nu reușește să facă pasul dintre imaginație și planul realității. În altă ordine de idei, Alice nu și-a propus neapărat să schimbe lumea, ea-și dorește să se înțeleagă pe sine însăși, înainte de orice și să aibă o relație cât de cât firească cu membrii familiei.

Jocul cu intertextualitățile dus in extremis de regizoare face ca spectacolul să piardă în coerență și valoare estetică, deși actorii se simt bine în personaje, și le asumă, ba chiar reușesc să le individualizeze de o manieră destul de firească. Nici muzica nu m-a încântat foarte mult, recunosc, dar aici se prea poate să fie vorba de un subiectivism personal, pe care mi-l recunosc și mi-l asum. Susan Sontag a reușit la nivel de dialog să creioneze o lume de sfârșit de secol XIX, minimalismul fiind cheia întregii construcții, surprinzător prin reducerea la esență și despovărarea personajelor de orice surplus de ordin geografic și/sau social. Acțiunea se petrece în SUA, da, dar la fel de bine ar fi putut fi oriunde în lumea mare, pentru că, până la urmă, femeia (și modul cum se raportează ea la schimbările de ordin social) nu-și pierde din frumusețe (mai cu seamă cea de ordin interior). Ce n-a reușit regizoarea este păstrarea acestei simplități, dar măcar n-a dus montarea pe terenul extremismului și fanatismului, activismul social de tip militantist nefiind prezent nicio secundă, ceea ce mută discuția în plan artistic (din punctul meu de vedere, un mare plus, prea ne-am obișnuit cu montările în care vindicativul dictează și impune estetica).

„Nu te minimaliza!” – ne-am trezit bombardați (la propriu) cu hârtii pe care era scrisă această replică. Unii dintre spectactori le-au ridicat, curioși să vadă ce scrie pe ele, alții le-au lăsat acolo unde au căzut. E unul din momentele cheie ale spectacolului, pentru că da, în acel moment îți dai seama dacă cei din sală au fost atenți la ce se întâmplă pe scenă și dacă au înțeles ceva din tot acel exces de imaginație adus în fața sălii sub forma unei parade a personajelor. Din punctul meu de vedere, sunt trei mari categorii de public pentru Alice în pat: cei care vin pentru că știu cine a fost Susan Sontag, cei care vin pentru că e un text nou-nouț (nemontat niciodată până acum în România) și cei care vin să vadă montarea în sine. Așa se face că am auzit și văzut tot felul de reacții post festum: de la discuții filosofice care aveau ca punct de plecare personalitatea lui Susan Sontag, până la impresii concrete și pertinente legate de calitatea ideilor regizorale. E aici un mare risc pe care și l-au asumat cei de la Teatrul Maghiar de Stat – spectacolul este unul din cele patru proiecte câștigătoare ale concursului organizat în 2017 și destinat tinerior regizori de sub 35 de ani. Dincolo de nevoia de a experimenta (specifică vârstei) și de dorința de a arăta ce poate, spectacolul Dorkăi Porogi este o dovadă că avem tineri regizori cu personalitate, ceea ce îi recomandă pentru viitoarele colaborări și proiecte artistice.