„Dulcea poveste a tristului elefant” de Diana Adamek

De ce ți-e frică, Roro?

De propriul meu chip…

Cum ar fi să te naști după o atingere ușoară a unei trompete de elefant? Să visezi mereu fierbintele aer al deșertului? Să plăsmuiești din creme și alifii înmiresmate cele mai de neuitat dulciuri? Și cu toate acestea, să fii doar un copil. Da, unul neobișnuit, ilar, al cărui viață se așterne la răspântie de vremuri, la margine de secole.

Diana Adamek în noua sa carte, Dulcea poveste a tristului elefant, încearcă să dea o formă răspunsurilor la aceste meditații. Ea aduce o nouă replică circului absurdului, în care se regăsesc ființe nemaintâlnite și oameni cu destine speciale. Îl întâlnim în epopeea mistuitoare a unei Europe aflate la răspântia secolului al XVI –lea pe Roro, copil născut dintr-o mistuitoare pasiune, dintr-o netăgăduită neliniște. Originile lui coboară în negura unor evenimente de ordinul unor mituri și mistificări absolute.

Apărut pe malurile mării Mediteraneene care scaldă malurile Bretaniei, acesta este țintuit într-un destin nefast, fiind un prototip al suferinței proscrise. Născut sub o stea nenorocoasă, Roro este martorul unor evenimente triste. Mama acestuia, Amanda, urmașă a unui neam cu rădăcini adânc ascunse în inima Transilvaniei, este victima unor obsesii care o macină, o aduc în liniștita oază a nebuniei. Tatăl său, Amadeus, este prototipul evident al bărbatului care se consumă mult pentru o cauză și ajunge pe culmile unei indiferențe crase.

Familia lor parcurge drumuri nebănuite, trasee uitate, în așteptarea sau căutarea unui miracol, unei minuni absolut fascinante: un elefant. De unde își trage seva o astfel de idee? Să fie oare ascunsă în faldurile unei memorii colective care bântuie întregul neam de pe linia maternă a lui Roro? Nu există un răspuns evident, dar judecând după destinele mătușilor sale se observă paradigma unor destine sortite să piară. Cele trei mari „A”: Amalia, Amanda, Anita, trei surori care par să fie rupte din basmele noastre populare, doar că moartea nu le vine de la țepi otrăviți, ci de la vise spulberate. Una se vede fluture, alta – sălbăticește animalele domesticite, iar a treia pornește în căutarea miraculosului animal, elefantul indian. Fiecare dintre ele își are credința și fervoarea sa. Le unește doar nesperatele vise, pe care le plătesc cu prețul vieții. Imaginea lor, luată în parte sau colectiv, își păstrează conotațiile obsesive, excentrice:

„Și chiar ea stă acolo și ochii ei îl privesc, cu pupilele dilatate de poftă, ca ale unei pisici cu foamea nestinsă[…] Amadeus descoperă: o strachină plină cu vârf cu bomboane și încă una cu foietaj cu miere și nucă lângă corpul albit de cute de grăsime ale soției sale.”

Roro însă nu pierde liantul cu propriile origini, ci, din contra, ajunge să creadă în viziuni obscure, în visele care îi bântuie copilăria, încă de la momentul nașterii, când este evocat sentimentul comun al unei fericiri neconsumate:

„E băiat anunță moașa, ridicând mica alcătuire însângerată deasupra capului, ca să poată fi văzută din toate colțurile încăperii.”

Prezențele masculine pe care Diana Adamek le schițează sunt atât de diverse, încât ajung să facă parte dintr-un mozaic unic. Este și cazul lui Feliz (o notă aparte se merită menționată pentru numele pe care Diana Adamek le-a utilizat, păstrând pe de o parte, tradițiile veacului, dar și împletind universalul cu românescul), unchiul bun la toate, omul care nu doar se surghiunește pentru nepot, ci ajunge să creadă în nebănuitele și vrăjitoreștele sale resurse:

„În noaptea aceea încă, după ce a înhămat caii la caravana astfel alcătuită, din două trăsuri vechi și o căruță, apropriindu-se cu o torță de grinzile acoperișului, Feliz a dat foc la casă. Dar nu ca să șteargă vreun rău, ci ca să dea libertate tuturor clipelor care s-au scurs acolo, și ca ele să poată să plece, dezlegate, așa cum și ei, toți trei, acum se vor îndepărta.”

Romanul are o dinamică specială, chiar dacă, paradoxal, este o sumă de descrieri minuțioase, dar maniera în care autoarea a rescris basmul, păstrându-i miezul fidel, face din această lectură una aparte. Pun asta pe seama caracteristicilor noastre tradiționale, căci fiecare român a resimțit vreodată, mai devreme sau mai târziu, impactul unor povești din patrimoniul nostru cultural comun.

În cazul romanului Dianei Adamek avem de a face cu o personalizare a fricii, a suferinței, într-o dimensiune interesantă, care implică o infantilitate, o alienare voită a eul-ui literar de dimensiunea matură cu care ne-am obișnuit. Autoarea recurge la înglobarea unor dimensiuni istorice, rescriind pe această cale niște realități deja consumate, cu care nu doar ne-am obișnuit din manualele școlare, ci pe care ar trebui să le înțelegem ținând cont de dimensiunea lor umană.

Cartea este o poveste stilizată, înțesată de artificii stilistice, care, la drept vorbind, au adăugat scrierii un farmec șarmant, chiar dacă unele pasaje mi-au dat de furcă, deoarece o încărcătură prea mare de emoții poate duce la dezlânarea firului narativ, consecință care, din fericire, nu a survenit în cazul acestei lecturi.

Deși autoarea recurge la unele jocuri semantice și/sau de perspectivă și de amplitudine, cartea oferă totuși o imagine aerisită, fantasmagorică, dar aerată, adică nu veți avea la final o durere de cap acută, ci o senzație de continuitate, de împlinire, ceea ce reprezintă de facto un rezultat mai mult decât îmbucurător în condițiile unei literaturi române contemporane aglomerată în subiecte de un tragism evident.

Diana Adamek se lansează prin acest roman în jocul unor adevăruri mai mult sau mai puțin durute, renunțând la simplitatea unor fapte literare și alegând latura unor sensibilități speciale, căci a scrie prin ochii unui copil este o virtute, o aptitudine deosebită, care face cinste unui autor român.

Concluzionând, romanul Dulcea poveste a tristului elefant este o fabulă cu morală despre căutare, despre regăsire, fericire și tristețe, dar și un basm, o alegorie istorică în care se regăsesc toate condimentele necesare pentru o scriitură de calitate. Cu toate acestea, cartea debordează de simplitate, de sinceritate și trăiri oneste, nevoalate de confort scriitoricesc, fapt pentru care autoarea Diana Adamek merită tot respectul.

Editura: Humanitas