Despre omul însetat de cunoaștere se spune, nu fără temei, că are deschisă în fața-i o singură perspectivă: cea a nefericirii. Aceasta pentru că încearcă să dea un sens profund vieții și, deseori, să lupte cu himerele.
Adevărat, raționamentele circulare sunt fundătura în care ajung mai toate dilemele referitoare la sensul vieții. Scrutarea marilor înțelepciuni filozofice și argumente științifice cu scopul de a construi un fundament existențial fiabil și călăuzitor te aruncă, negreșit, pe o spirală ascendentă, dar infinită, de cauze și efecte demonstrate și demonstrabile, experimentate și aplicabile, dar, deseori, interșanjabile.
creșterea populației duce la complexitatea socială în timp ce aceasta din urmă o stimulează pe prima;
diferențele ideologice determină diferite nivele de dezvoltare tehnologică sau invers?
ratarea sentimentului propriei împliniri duce la izolare, dar și viceversa;
inegalitatea naște agresiune sau dimpotrivă?
a fi sau a nu fi?
Tentativa de a găsi sensul vieții sucombă deseori la baza acestei descurajatoare tornade pe care ajungi să o privești de jos în sus, ca pe un hău care se deschide tot mai larg, cu cât încerci mai insistent să ajungi la argumentele finale, autosuficiente ale existenței. Căutările, însuflețite de iluzia libertății (și a liberului-arbitru?), ajung să se spargă de plasa de interdependențe fizice și metafizice în care ne pomenim că suntem prinși apriori.
Deziluzionarea respectivă este însă arareori rezultatul căutărilor și, cel mai adesea, este anticipată fie prin moștenirea și asimilarea unui soi de „înțelepciune protectoare”, fie printr-un modus vivendi pragmatic și (imuno)eficient, ambele soluții excluzând căutarea. Deziluzia devine intrinsecă vieții și, astfel, este dinainte anihilată. Evitarea suferinței presupune dispariția ei? Sub ce auspicii decurge viața scutită de impozitul năzuinței?
Renunțarea la vis, asumată cu scopul îndulcirii constrângerilor cu care ne-am pomenit înfășați din născare, provoacă, dimpotrivă, o și mai severă adâncire în mrejele detenției. Învelișul protector al cinismului este hotarul unui univers fragil și coroziv în care te autoexilezi conștient și încrezător. Într-un astfel de univers, refractar provocărilor mărețe, ești unicul stăpân împuternicit să dirijezi doar măruntele griji cotidiene. Măruntele, dar unicele disponibile în acest univers ermetic, grijile cotidiene ajung să aibă valențele și efectele suferinței, grandoarea suferinței, să devină măsura și valoarea suferinței, plafonul Suferinței însăși. În ierarhia durerilor, aranjezi piesele disponibile. Astfel, merg pe stradă, prin lume, prin viață, universuri paralele, singuratice și înnecate în chinurile suferinței banale.
„Una din sursele nefericirii, ale oboselii și ale încordării nervoase rezidă în incapacitatea insului de a fi interesat de ceea ce nu prezintă importanță practică în propria-i viață.” (Bertrand Russell, În căutarea fericirii)
Diferența e de calitate, nu de cantitate, între Suferința care te înalță și suferința care te degradează. Deosebirea e aceeași ca și între existență și ființare: nici una și una foarte mare, în același timp. Năzuitorul este edificat de către suferința sa, consumul ei devine o investiție perpetuă, pe când pragmaticul e descompus de a sa suferință, epuizându-și resursele vitale în momentul trăirii ei. Omul ale cărui orizonturi au depășit cu mult limitele grijilor cotidiene și a acelor griji de care depinde propria supraviețuire, a făcut un salt calitativ enorm în sentimentul propriei împliniri. Acesta devine din ce în ce mai puțin dependent de micile plăceri care pot recompensa o anxietate cotidiană, dar nu și potoli o sete de cunoaștere stârnită de întrebări din ce în ce mai consistente. Împlinirea se acumulează, în acest ultim caz, doar prin parcurgerea unui drum meticulos și monoton, dar indispensabil procesului de cunoaștere, care te duce spre Înțelegere, aceasta devenind definiția și esența însăși a plăcerii. Cunoașterea propulsează spre alt nivel al suferinței, al Suferinței Creatoare.
Lumea în care te-ai trezit nu este o mlaștină îmbâcsită, este o scenă în care, da, te pomenești că trebuie să joci un rol, dar personajul pe care ești nevoit să îl joci se poate autodetermina și, uneori, chiar transforma. Dacă consideri că ești o existență comună, într-o lume injustă, și unica soluție e să te lași depășit de situație (sau dus de val), atunci, cu siguranță, uiți faptul că este unica lume posibilă, și eludezi singura șansă pe care ai avut norocul să o ai TU, printre infinitele combinații care ar fi rezultat în alte existențe:
„Suntem norocoși, noi suntem cei care vor muri. Cei mai mulți oameni nu vor muri niciodată pentru că ei nu se vor naște niciodată. Numărul de oameni potențiali care s-ar fi putut afla aici în locul meu, dar care de fapt nu vor vedea niciodată lumina zilei, depășește firele de nisip din Peninsula Arabică. Cu siguranță, printre acele fantome nenăscute se află poeți mai mari decât Keats, oameni de știință mai mari decât Newton. Știm acest lucru pentru că numărul de oameni posibili în urma combinării ADN-ului nostru depășește cu mult numărul actual de persoane. În ciuda acestei realități stupefiante, tu și eu, absolut obișnuiți, suntem aici.” (Richard Dawkins, Destrămarea curcubeului)
Sursa foto: https://www.nytimes.com
