Distanţa dintre noi

Distanţa dintre noi există şi, uneori, devine înspăimântătoare. Distanţa dintre noi şi noi înşine are un cap de balaur în plus şi măsura ei poate fi dată de un nume, pe care nu ni-l alegem noi, un nume pe care alţii îl aleg pentru noi. Iar cu numele, se spune, primeşti şi un destin.

Are 19 ani, se pricepe la gătit şi ştie să tricoteze bine – astea sunt calităţile unei fete, în viziunea familiei indiene tradiţionale. Ashima este studioasă şi n-are de gând să se mărite repede, aşa că face singurul lucru care îi este totuşi permis, după ce are grijă să pară mai urâtă decât este: refuză, mai întâi pe un văduv cu patru copii, apoi pe un grafician de ziar, rămas infirm în urma unui accident. Are noroc, fiindcă nici lor nu li se pare că Ashima ar fi bună de luat în căsătorie.

Cred că titlul unuia dintre romanele sale s-ar potrivi, ca metaforă, pentru tot ce a scris Jhumba Lahiri despre maladiile sufletului – Distanţa dintre noi. Soţ şi soţie, părinţi şi copii, fraţi şi fraţi gemeni, oameni care alcătuiesc vecinătăţi, devenind chiar prieteni, călători în trenuri care deraiază, emigranţi care nu se mai simt nicăieri acasă, toţi cultivă o anume discreţie, împinsă până la limita eşecului existenţial. Nu pot, nu ştiu şi nu vor să-şi spună lucruri care ar micşora acea „distanţă” dintre ei şi ceilalţi. Sau poate că este mai important nu ceea ce spui, ci exact ceea ce rămâne, dintr-un motiv sau altul, trecut sub tăcere. Raportarea nepotrivită la alteritate şi tema incomunicării mi se par elementele esenţiale într-un gen de ficţiune care mimează banalitatea, exersând un stilul sobru, fără o căutată caligrafie a sentimentelor.

Ashima se mărită cu un bărbat tânăr, absolvent, ca şef de promoţie, a două facultăţi americane. Un bărbat al cărui nume îl află abia după logodnă şi care, venit cu tatăl său să o peţească, „stă concentrat la genunchii lui”. Ceva o face să se decidă repede, un impuls pe care nu-l poate reprima: acela de a se încălţa cu pantofii neobişnuiţi ai tânărului, un gest de intimitate, despre care, deşi ajung, în timp, să se iubească cu adevărat (şi să-şi povestească aproape tot, adică toate nimicurile), ea nu-i va spune niciodată. Mai mult, Ashima vede că unul dintre şireturi nu fusese prins corect, iar imperfecţiunea asta o linişteşte. Tânărul acesta va fi, pentru ea, un bărbat potrivit:

„Aruncând o privire în podea, în locul în care musafirii îşi lăsau de obicei papucii, observă, pe lângă două perechi de chappals, o pereche de pantofi bărbăteşti care nu semănau cu nimic din ce văzuse pe străzile şi în tramvaiele sau autobuzele din Calcutta, nici măcar în vitrinele magazinelor Bata. Erau nişte pantofi maro, cu talpă neagră, cu şireturi şi cusături albicioase. Fiecare pantof avea pe laterală o fâşie cu model în relief, cu găuri cât bobul de linte, iar în vârf avea un model drăguţ, făcut în piele, cu găurele ca împunsăturile de ac. Uitându-se mai atent, a văzut în interior numele producătorului scris cu litere aurii, care se vede că trecuseră prin multe, dar nu dispăruseră: nu-ştiu-cine-şi-fiii, aşa scria. A văzut mărimea pantofilor, opt şi jumătate, şi iniţialele USA. Şi, în timp ce mama ei nu mai contenea cu laudele, Ashima, incapabilă să reziste unui impuls brusc şi de nestăpânit, s-a încălţat cu pantofii americani. Sudoarea persistentă a picioarelor proprietarului s-a combinat cu a ei şi i-a făcut inima să bată cu putere; în viaţa ei nu mai fusese atât de aproape de atingerea unui bărbat. Pielea era încreţită, grea şi încă păstra căldura proprietarului. La pantoful stâng observă că şiretul nu era băgat într-una dintre găuri şi această neglijenţă o linişti.”

Ashima şi soţul ei, doctorand la MIT, trec prin experienţa naşterii primului copil. La spital, abia venită din India, deloc obişnuită cu ţara cea nouă, Ashima aude dialogurile dintre alte femei şi soţii lor. Tânăra este uluită de ce aude în jurul ei: declaraţii de dragoste spuse de-a dreptul, fără reţineri, aşa cum ea nu-şi imaginase vreodată că s-ar putea vorbi într-un cuplu. O nelinişteşte şi faptul că venise să nască într-un spital, adică într-un loc în care oamenii intră „ca să sufere sau ca să moară”, şi nici măcar curăţenia desăvârşită din saloane, plafoanele albe, pardoseala impecabilă, cearşafurile de unică folosinţă n-o fac să se simtă mai bine. În India, femeile se întorc, ca să nască, în casa părinţilor, ocrotite parcă de locul unde şi-au petrecut propria copilărie. Ashima îşi creşte copilul într-o ţară în care ea e ruda nimănui şi în care „viaţa pare atât de nesigură şi de meschină”.

La spital, copilul va trebui să primească un nume, dar cei doi tineri decid să-i ceară, printr-o scrisoare trimisă în India, bunicii paterne să-l aleagă. Scrisoarea se rătăceşte, apoi, când ajunge la destinaţie, bunica este prea bolnavă ca să mai poată da un răspuns. Neavând habar de traseul sinuos al scrisorii, cei doi tineri indieni sunt decişi să aştepte. Numele potrivit, predestinat, avea să vină, cu siguranţă:

„Ashima şi Ashoke nu sunt foarte îngrijoraţi. Până la urmă, amândoi ştiu, un bebeluş nu are neapărat nevoie de nume. Tot ce îi trebuie e să fie hrănit şi binecuvântat, să i se dăruiască aur şi argint, să fie bătut uşurel pe spate după alăptări şi capul să-i fie susţinut cu grijă. Numele pot aştepta. În India, părinţii nu se grăbesc. Nu era ceva neobişnuit să treacă mai mulţi ani până să găsească numele potrivit, cel mai bun posibil. În plus, se pot folosi nume de alint.”

Băiatul este, în cele din urmă, botezat Gogol, după numele celebrului scriitor rus – cartea lui Gogol îi salvase viaţa, la propriu, lui Ashoke. Victimă a unui accident feroviar cu puţini supravieţuitori, Ashoke atrăsese atenţia salvatorilor asupra lui strângând în pumn, în noaptea întunecoasă a accidentului, o pagină lucioasă din Mantaua lui Gogol. Doar că lui Gogol nu i se explică niciodată de ce poartă acest nume, de care se va dezice de îndată ce va putea.

Culegerea de povestiri a scriitorului rus va fi şi un prim dar, din partea lui Ashoke, pentru băiatul său ajuns adolescent – cartea rămâne pe un raft, aproape 20 de ani, până când Gogol se reîntoarce, proaspăt divorţat, în casa părinţilor săi. Moartea tatălui şi decepţia suferită în dragoste, dar şi sentimentul că timpul îi modifică permanent toţi parametrii existenţiali, toate aceste lucruri îl dau personajului o profunzime pe care n-o avea de la început, a câştigat-o pe parcurs. În camera sa de adolescent, bărbatul deschide cartea scriitorului rus şi începe să citească din ea. Reface, cu alte cuvinte, exact gestul pe care-l făcuse tatăl său, în tren, cândva, în India, cu puţine minute înainte de accident. Gogol îşi aminteşte de vremea când „distanţa” dintre ei, tată şi fiu, nu era aşa de mare:

„Am bătut tot drumul ăsta şi n-am făcut nicio fotografie! spusese tatăl, dând din cap dezaprobator. A băgat mâna în buzunar şi a aruncat în apă pietricelele. Înseamnă că va trebui să ţinem minte. Cât trebuie să ţin minte? Încearcă să ţii minte mereu că tu şi cu mine am făcut drumul ăsta, că am fost împreună într-un loc de unde nu mai avem unde să mergem.”

Pagina romanului pare ternă, fără ieşiri dramatice şi fără inutile exerciţii de stil. Apele liniştite ale textului, odată ce ai apucat să te priveşti în ele, te ţin captiv, ca cititor, până la capătul călătoriei şi al romanului. Admiratoare a lui Saliger, născută la Londra (1967) şi crescută în Rhode Island, într-un oraş tipic american, Jhumba Lahiri scrie o proză rafinată, cu subtilităţi psihologice care depăşesc tema inadecvării culturale. În 2000, devine prima femeie de origine indiană care primeşte Premiul Pulitzer, primise şi Premiul Hemingway pentru cel mai bun debut (Interpreter of Maladies).

Porecla de Jhumpa Lahiri