Disney Thriller – coșmarul lumilor paralele

Absurdul ni se relevă sub cele mai neașteptate forme, zi de zi. Trăim într-o lume din care absurdul nu lipsește, din contra, dictează adesea evoluția personală și a relațiilor sociale pe care le dezvoltăm în mod obișnuit. Într-o epocă în care corectitudinea politică subjugă orice criteriu calitativ și impune standarde sociale care până nu demult frizau nebunia, absurdul îmbracă deseori semnele firescului. Simulat sau nu, acesta ajunge să mascheze multe traume și fapte abominabile, la care uneori ajungem mult prea târziu pentru a mai putea îndrepta ceva. Philip Ridley scrie în 1991 The Pitchfork Disney, deci cu mulți ani înainte de generația emo și de schimbările sociale provocare de aplicarea principiilor corectitudinii politice. Bun cunoscător al naturii umane, Ridley scrie un text în cheie absurdă, care ascunde în spatele fiecărei replici o realitate crudă, una cu care astăzi se confruntă foarte multe familii cu copii sau descendenți aflați la vârsta adolescenței. Eticheta de inadaptați sociali nu li se potrivește celor doi frați Stray, Preslay și Haley, nu reflectă tragedia retragerii acestora într-o lume atemporală, una din care nu fac parte oamenii decât la nivel de proiecții personale. Cei doi sunt hikikomori, tineri incapabili de socializare și blocați în propriul lor spațiu mental, un spațiu care fizic capătă proporții dezastruoase: când este mult prea mic în raport cu nevoile lor personale (se ciocnesc, se intersectează în plimbările lor zilnice dintr-o cameră în alta a casei; când este prea mare, senzația de gol și adâncime contribuind din plin la apariția crizelor care se cer tratate imediat cu diverse medicamente. Rămâne la latitudinea fiecărui spectator dacă medicamentele sunt surogate (trimiterea la celebrul efect placebo este doar insinuată în montarea semnatată de Monica Stoica), după cum tot la alegerea acestuia rămâne clasarea comportamentului celor doi ca efect al unei traume din copilărie sau ca formă de exprimare a unui autism tratat total necorespunzător.

credit foto Hearth/Casa Kerim

Povestea celor doi curge firesc, ni se aduc în primplan diverse detalii – fie de natură scenografică, fie de natură relațională (cei doi se caută, se aleargă prin casă, se resping, se ceartă, se îmbrățișează etc.) – care compun încet povestea. Totul de un previzibil oarecum evident, dar nu foarte deranjant, până la urmă îți rămâne opțiunea empatizării cu unul dintre cei doi, cauți să le înțelegi povestea și drama. Din momentul în care în poveste apar cei doi „artiști” se rupe echilibrul spectacolului și nu știu dacă datorită regizoarei sau felului cum au ales cei patru să construiască de facto situațiile scenice. Cosmo e indecis, așa că nici noi, spectatorii, nu ieșim de la spectacol foarte lămuriți dacă e un artist din sfera drama queen, un travesti sau un gay care încearcă să se folosească de opțiunea sexuală ca să-și asigure un nivel de trai cât de cât decent. Nu suntem foarte siguri nici dacă-i place ceea ce face, din felul cum sunt aruncate tatuajele pe corp pare că nu e decât un etern nemulțumit, frustrat că e mereu pus în fața unor alegeri imposibile.Pitchfork e mai bine conturat ca personaj, cel puțin la nivel de costum, dar n-am înțeles de ce e trimis în sfera unei necesități a existenței lui; spectacolul, așa cum a fost gândit de Monica Stoica, se putea juca foarte bine și în trei personaje.

credit foto Hearth/Casa Kerim

Spectacolul e compus din două mari părți, cu dinamici extrem de diferite și fiecare construită în altă cheie, de aici și senzația de echilibru rupt definitiv odată cu apariția lui Cosmo. Dacă până atunci eram încurajați să căutăm să le înțelegem tragedia celor doi frați, să intrăm în povestea lor, să respirăm aerul neputinței lor, din momentul intrării celorlalte două personaje am avut impresia că asist la un spectacol de circ ieftin. S-a pierdut miza total și scenele de un comic absurd au mutat atenția pe înțelegerea și anticiparea reacțiilor celor doi pseudoartiști (în definitiv, niște farsori, trișori care ajung să parieze greșit pe propriile lor vieți).

credit foto Hearth/Casa Kerim

Cele două duete rămâne separate unul de celălalt, în ciuda faptului că Preslay încearcă să o protejeze pe Haley de curiozitatea lui Cosmo. Agitația lui Preslay se justifică în economia spectacolului până la un punct, după care începe să devină obositoare și redundată. Ultimele scene puteau fi tăiate și în acest fel cercul s-ar fi putut închide frumos, așa am rămas cu senzația că am asistat la două spectacole diferite reunite într-unul singur, fără ca motivul reunirii să fie foarte clar. Pe de altă parte, construcția fiecărui personaj în parte e și ea afectată de dezechilibru. Dacă în cazul celor doi frați s-a mers pe linia unui hiperrealism menit să provoace spectatorul să-și pună niște întrebări – cum de ajung unii oameni să-și construiască ziduri groase din singurătăți profunde, totale și absurde – în cazul celorlalte două personaje s-a mers pe linia grotescului, unul care n-are nimic de-a face cu sensibilitatea celor doi frați, e în opoziție totală chiar cu aceasta. Circul ieftin anulează calitatea mesajului de fond al autorului textului – suntem prea singuri câteodată ca să reușim să ne salvăm singuri.

credit foto Hearth/Casa Kerim

Punctele tari ale spectacolului Disney Thriller – Din Parfumerie – compartimentarea casei este folosită foarte bine și slujește excelent ascunderii celor doi frați în prima parte a montării – a unuia față de celălalt, dar și recluziunii totale a fiecăruia în parte; Bogdan Iancu și Pamela Iobaji se simt reciproc, au chimie și crează un cuplu de frați autentic în tragedia lor. Punctele slabe – a durat mult prea mult (ar fi mers tăiate cel puțin 20 de minute); prea mare diferența între cele două părți ale montării, o diferență care nu se justifică deloc la final; regretul că problema de fond, singurătatea absolută, e trecută în planul secund, ba chiar abandonată. Se prea poate să fi fost necesare niște reglări fine a dinamicii anumitor scene, care țin de regie, nu de actori. N-am auzit muzica, deși pe afiș figurează numele lui Vlaicu Golcea, ceea ce-mi dă de gândit – ori chiar nu s-a auzit, ori a fost acoperită de stridența scenelor. N-am înțeles decât parțial motivația regizoarei de pune actorii să joace într-un întuneric greu și dens primele scene, după cum n-am înțeles de ce n-a folosit mai atent resursele de lumină avute la îndemână (uneori excesul de lumină albă, rece, a dus la anularea mesajului de fond și a mutat dinamica dintre personaje creând efectul contrar celui necesar). De apreciat curajul regizoarei de a monta un text destul de dificil, cu o trupă de actori foarte tineri, aflați la început de drum. Dacă ar fi fost însoțit și cu o moderație a ideilor regizorale și o claritate mai bună în ceea ce privește montarea în ansamblul ei am fi vorbit despre un adevărat succes.

Post scriptum: am vrut să fac comparație între textul lui Philip Ridley și Zbor deasupra unui cuib de cuci, romanul lui Ken Kesey, sau cu Patch Adams, filmul în care Robin Williams face un rol foarte bun. Și acolo există ruperi de ritm, diferențe între părți (nu de genul fracturii impusă de Philip Ridley) sau singurătatea ca subiect și, implicit, boală; de aceea am și scris că partea a doua din spectacolul Monicăi Stoica pare a fi circ prin comparație cu prima parte, pentru că firele de legătură se pierd, se ascund în spatele unui joc cu foarte multe tușe, anulându-i spectatorului dorința de a-și menține atenția pe ideea principală – singurătatea ca boală și ca personaj, care ajunge să coabiteze cu cei doi frați, să facă parte din viețile lor lipsite de orice plăcere. M-am oprit din a duce ideea la capăt, pentru că mi s-a părut incorect și față de actorii din Disney Thriller (foarte tineri, aflați la început de drum, creativi și dotați realmente pentru a face teatru), dar și față de echipa spectacolului în întregime.

Disney Thriller – Din Parfumerie