Cine n-are să vină?

Scena de la ARCUB a fost văduvită în ultimii ani, în ceea ce privește spectacolele de teatru, nu s-au mai montat spectacole noi, iar cele vechi s-au jucat cu intermitențe. Este foarte adevărat, scena nu e foarte ofertantă din punct de vedere spațial și tehnic pentru montări cu distribuții numeroase sau/și cu decoruri somptuoase, există multe spații culturale în București care pot găzdui spectacole de teatru, nu s-ar fi resimțit foarte mult pierderea. În aceste condiții, relansarea stagiunii ARCUB am văzut-o ca pe un semn de revenire la normalitate și expresia dorinței asigurării unei continuități la nivel de proiecte culturale. ARCUB nu are trupă proprie de actori, așadar era de așteptat ca spectacolele să se realizeze cu artiști invitați, regizori, scenografi și actori, deopotrivă. Colaborarea dintre instituția culturală patronată de Primăria Generală București și Asociația Culturală Grivița 53 mi s-a părut ca fiind o continuare a mai vechii colaborări dintre Chris Simion-Mercurian și ARCUB, multe din edițiile festivalului de teatru independent Undercloud (inițiat și organizat de regizoare) au avut loc în spațiile Hanului Gabroveni. Toate acestea fiind spuse, mă așteptam ca Cineva are să vină să fie o reușită, avea toate premisele – distribuție (foarte) bună și o bună cunoaștere a spațiului/sălii, la care se adaugă textul premiatului Nobel Jon Fosse. Din păcate, ce am văzut nu m-a convins.

În 2020, în programul TIFF.19 s-a regăsit și Ecou, un film islandez cu și despre singurătate (și rutină), una care are ecou, unul care te asurzește, atât de puternic este. Un film despre care nu s-a vorbit prea mult în spațiul românesc, poate și pentru că în cultura românească n-avem încă deprinderea de a vorbi deschis despre problemele cu care ne confruntăm, cele care ne afectează iremediabil evoluția. E complicat să recunoști că trăiești într-o societate alienată, ba și mai mult, să vorbești despre această stare de lucruri într-un mod cât se poate de obiectiv. Eram să spun rece, dar singurătatea aceea tăioasă este atât de rece, încât distanțarea ți se pare cea mai firească reacție normală pe care o poți avea. Și, totuși, cum să facem să vorbim despre ceva ce trăim în mod curent, zi de zi, o stare care se amplifică de la o zi la alta, precum bulgărele de zăpadă rostogolit la vale? Așa se justifică apariția filmului Ecou (regia Runar Runarsson), o radiografie a unei stări sociale, transformată într-o adevărat problemă socială, din moment ce în același film alternează cadrele în care oamenii își poartă singurătățile la vedere cu cele în care grupuri de oameni desfășoară activități în comun, dar îngropate într-o rutină devastatoare. Textul lui Jon Fosse este mai vechi, a apărut în 1992-1993 și aduce în atenția cititorilor aceeași problemă, a singurătății, dar spre deosebire de Ecou, în Cineva are vină este vorba despre singurătatea în doi, ratarea relației interpersonale și eșecul lamentabil al unei relații de iubire, pentru că gelozia roade încet, lent, asemenea valurilor apei care rod în timp malurile stâncoase.

Chris Simion-Mercurian a ales să monteze textul cu ajutorul unui duo de artiști cunoscuți și apreciați de publicul din diferite generații. Ofelia Popii, o răsfățată de critica de specialitate din România, și Ciprian Scurtea intră în rolurile de soț-soție sau iubit-iubită care aleg soluția extremă ca să-și salveze relația: cumpără o casă abandonată și bântuită de mulți ani, ridicată pe malul oceanului, la mare distanță de alte case. Valurile mării se văd și se aud în permanență, însoțesc în permanență drama cuplului, iar casa bântuită de fantome scârțiie la fiecare pas. În realitate, fantoma casei este gelozia care-i bântuie pe cei doi, cea care se strecoară între ei și roade lent orice legătură dintre aceștia. Textul lui Fosse e scris în stilul mult mai celebrului Ibsen, dar adus în cheie contemporană face plauzibilă drama celor doi și greu de dus până la final. Textul are mult substrat, care trebuia adus în fața spectatorilor prin intermediul unor relații cu spațiul și obiectele, respectiv decorul. Din păcate, n-am văzut foarte multe subtilitate din acest punct de vedere, pentru că totul s-a jucat la vedere, ca și cum am fi urmărit un sitcom la modă sau, mai rău, un reality-show în vogă. Relația dintre cei doi n-a fost trăită, ci jucată, nimic firesc, poate doar monologurile, când pe scenă rămâne unul dintre cei doi. Ofelia Popii dă măsura forței și talentului pentru care a fost recompensată de trei ori cu premiul UNITER doar în câteva scene, dar nu e suficient pentru a ridica cota spectacolului. Ciprian Scurtea mi s-a părut că nu s-a întrebuințat foarte mult pentru acest rol, preferând să-l construiască din câteva gesturi care adesea sunt din zona prejudecăților. Chiar dacă cei doi se simt și se recunosc foarte bine ca parteneri de scenă, ceva n-a funcționat, astfel încât drama cuplului să ridice niște semne de întrebare spectatorilor.

Cu un joc de lumini care n-a funcționat deloc în favoarea montării, scenografia își pierde din valoare de la o scenă la alta, obiectele își pierd din simbolistică, ceea ce nu concură deloc la crearea acelei atmosfere apăsătoare despre care e vorba în text. Gelozia ca sentiment e greu de jucat și se vede cel mai bine asta când pe scenă sunt doar doi oameni, mi-am dat seama de acest lucru în timp ce așteptam să vină cineva, un cineva mult invocat, dar abandonat pe drumul întoarcerii spre sine. Un spectacol care ar fi avut toate șansele să fie perfect, dar care a sfârșit prin a fi de o imperfecțiune care te face să te uiți la ceas foarte des, semn de plictiseală. Despre singurătate, spaime și alte tare prin care trec multe din cuplurile lumii contemporane se poate vorbi foarte mult și bine, cu condiția să lași în urmă niște prejudecăți și să sondezi până în miezul problemei, până găsești cauzele reale. Textul lui Fosse e lipsit de repere temporale, chiar și de cele spațiale (cu excepția celui dat de situarea casei pe malul mării, departe de orice urmă de civilizație), se putea construi mult cu această absență a reperelor, dar n-a fost să fie. Spre deosebire de Mass (coproducția unteatru – Teatrul Radu Stanca Sibiu), unde Ofelia Popii face un rol de o profunzime covârșitoare pe alocuri, în Cineva are să vină, ea se pierde într-o derută sentimentală marcată de superficialitate, ceea ce tind să cred că e departe de substratul textului scriitorului norvegian.