Din Armenească la Cașin. O analiză

În anul 2025, la Editura Vremea, în colecția Planeta București, coordonată de Silvia Colfescu, a apărut cartea Din Armenească la Cașin. Povești cu fiica arhitectului Bisericii Cașin, doamna Măriuca Alexandrescu Berechet, o carte-dialog, o carte-evocare a Victoriei Dragu Dimitriu, autoare deja cunoscută cititorilor acestei edituri pentru toate celelalte volume scrise și îngrijite de aceasta. Cartea de față este forma unitară a unui amplu dialog între Victoria Dragu Dimitriu și Măriuca Alexandrescu Berechet, un dialog care pornește de la evocarea unei case vechi din București, din Strada Armenească, ajungând prin multe alte zone ale țării, inclusiv la relatarea vieților celor care au avut o legătură directă sau indirectă cu familia sau cu casa.

Povestea începe din Strada Armenească din București, o arteră urbană rămasă emblematică de-a lungul timpului, pe care autoarea o prezintă extrem de poetic:

Strada Armenească se întinde din Calea Moșilor, din apropierea Bisericii Sfinților, până în strada Maria Rosetti, în dreptul Bisericii Popa Chițu. La începuturile ei, prin secolul al XVIII-lea, șerpuia ușor și continuu, de la un capăt la altul, dinspre sud spre nord.

Asemenea multor alte străzi importante ale Bucureștiului modern și premodern, Strada Armenească a fost și ea pavată cu trunchiuri de copac, fiind locuită de o anumită categorie socială, fapt relevat prin somptuozitatea caselor și arhitectura lor. Printre numele sonore legate de zona Armenească se numără: Casa familiei profesorului Andrei Popovici-Bîznoșanu, Casa Paulescu, iar între războaie, locuia la numărul 33, cu chirie, familia unui adolescent care avea să devină scriitorul Nicolae Steinhardt. Această zonă era o reverie a gustului arhitectural, o oază a lumii bune din București. Astfel, casa de la numărul 20 merită toată atenția, la fel și dialogul din această carte. Întâlnirea dintre cele două a avut loc întâmplător, pe calea tehnologiei, atunci când Victoria Dragu Dimitriu a publicat o fotografie cu acea casă pe Facebook. În scurt timp, a primit un comentariu de la Măriuca Alexandrescu Berechet, care a recunoscut-o imediat ca fiind

«casa rudelor mele, familia Dr. Emil Constantinescu, unchiul și nașul meu de botez. Toată copilăria mi-e legată de ea, Doamne, câte amintiri, acolo ne petreceam sărbătorile, cu toată familia».

A fost de-ajuns ca o poveste atât de frumoasă a vechiului București să nu se piardă.

Evocarea Măriucăi Alexandrescu Berechet începe cu imaginea casei, căreia îi creează o imagine idilică, legată și de fragmente importante ale existenței sale:

Mica prințesă din Armenească 20 este pentru mine un fel de capsulă a timpului. Închide în ea un fragment important al vieții mele, întreaga copilărie, grădina secretă care supraviețuiește doar în amintirea mea. Oamenii care o populau au trecut Dincolo, casa în care locuiau a trecut în mâini străine, necunoscute. Nu-mi rămâne decât să-l readuc la viață cu puterea gândului. Și a cuvântului.

Casa devine un personaj al cărții, capătă o identitate proprie prin locul și rolul jucat de-a lungul timpului, mai ales prin raportare la cele trăite de oamenii care au locuit-o, în amintirile vieții lor ea rămânând vie. Fiecare generație a schimbat-o într-un fel, de la 1890 de pe frontispiciu, la felul în care a fost amenajată interior și exterior. Fiecare colț al casei are amintirile lui. Casa era somptuos amenajată, holurile, ferestrele mari, atmosfera pe care arhitectura o oferă, toate acestea i-au rămas întipărite în memoria de copil ca un spațiu infinit în care se putea pierde și pe care l-a păstrat în memorie în felul următor:

Intrarea propriu-zisă a casei, situată chiar în dreptul porții, are o ușă masivă, din metal, și ochiuri ovale din sticlă groasă, gălbuie. Un mic antreu adăpostește, pe sub o arcadă în ogivă, cele patru-cinci trepte de marmură care urcă în casa propriu-zisă.

Familia Măriucăi Alexandrescu Berechet a fost una extinsă, cu rădăcini în multe dintre colțurile țării și a căror legătură a fost ținută strâns peste timp de fiul său, pasionat de genealogie. Bunicul se trăgea dinspre Dobrogea, stingându-se în 1916, pe neașteptate, de o peritonită. Amintirea părinților este intactă, la fel și a uniunii acestora.

Eugenia Oancea, mama mea, s-a căsătorit în 1938, pe 20 februarie, cu arhitectul câmpulungean Dimitrie Ionescu Berechet, arhitect șef al Patriarhiei Române timp de peste trei decenii, între anii 1930 și 1963.

Câmpulung va deveni locul său de suflet, locul în care se va retrage și în care va depăna toate aceste amintiri atât de valoroase, dar și cel în care își va regăsi propriul tată prin creațiile sale și în plin elan creator. Despre copilăria tatălui amintește că a fost al nouălea copil din cei zece ai lui Nicolae și ai Mariei Ionescu Berechet și că a crescut înconjurat de afecțiunea familiei sale. Câmpulung Muscel a devenit locul copilăriei și al maturității, deopotrivă, amintirile cu mătușile care o îngrijeau cu atenție sunt vii și profunde. Astfel, între Armenească nr. 20 și Câmpulung se țese parcă o punte imaginară din emoții și imagini succesive. Fragmente ale copilăriei, ale descoperirii și pierderii a ceva sau cineva. Însă i-a rămas opera tatălui său, singura care le poate supraviețui tuturor. Între cele două s-au mai interpus case, oameni și locuri, iar unul dintre cele prețioase pentru Măriuca Alexandrescu Berechet a fost Palatul Sfântului Sinod. Sub umbrela acestui subcapitol, povestește despre evoluția sa ca elevă într-un regim contrar valorilor umane pe care i le insuflase familia sa generoasă.

Am intrat la școală în anul 1956 (cu două luni înainte să împlinesc 7 ani) și am terminat cursurile în 1967. Am fost ultima serie cu 11 ani, cei din urma noastră au făcut 12 ani de școală. Situația s-a continuat și la Facultate, la Filologie, unde am intrat în 1967: seria noastră a făcut 5 ani, următoarea doar 4.

La finalul facultății, aveau loc repartițiile, așa cum se obișnuia în timpul dictaturii comuniste, un adevărat teatru al absurdului. Media finală putea crește cu câte 50 de sutimi, dacă erai membru PCR, dacă erai căsătorit, dacă desfășuraseși anumite activități în timpul facultății (secretar UTC, de exemplu). Astfel, avea colege care veneau la repartiție cu media 10,50. După un scurt serviciu la locul obținut prin repartiție, la Tehnoimportexport, direcția Aviație, Măriuca Alexandrescu Berechet dă peste un anunț conform căruia Patriarhia Română organiza concurs pentru traducător de limba franceză, iar de aici începea un nou capitol al vieții sale.

Cu mutarea la Patriarhie, viața mea a făcut o cotitură esențială, despre care acum, privind retrospectiv cum s-au desfășurat toate și ce impact au avut asupra întregii mele existențe și persoane, pot spune că Tata m-a purtat de mână și m-a dus acolo unde știa că trebuie să ajung…

Au urmat nenumărate încercări, drame transformatoare, dar și mari întâlniri. Lucrând în Administrația Patriarhiei în timpul a patru patriarhi și patru episcopi ai Sectorului, a avut ocazia să întâlnească mari figuri și pe toți membrii Sfântului Sinod și conchide:

întotdeauna mi-a făcut plăcere să am de-a face cu oamenii și probabil că asta se simte și interlocutorul îți răspunde la fel.

Cartea Din Armenească la Cașin este povestea unei case emblematice din Armenească, locul în care arhitectura și frumusețea făceau paradă, totodată este și un tablou al lumii apuse de mult timp, o istorisire a vieților care s-au perindat în acele locuri evocate în dialog. De la Armenească la Cașin, de la București la Câmpulung, de la fericire la tragedie, viața Măriucăi Alexandrescu Berechet a fost una de roman.

Din Armenească la Cașin. Povești cu fiica arhitectului Bisericii Cașin, doamna Măriuca Alexandrescu Berechet de Victoria Dragu Dimitriu