Despre un text neterminat…

Când un scriitor se sinucide, în jurul său se naște legenda. Proliferează speculațiile. Încet-încet, în timp, textele lui – fie ele însemnări, fragmente literare sau de altă natură – se hrănesc din seva acestor povești în care ființa omului care scria se dizolvă aproape până la dispariție.

Yasunari Kawabata, unul dintre scriitorii japonezi căruia i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură în 1968, se sinucide patru ani mai târziu, la doi ani distanță de o altă sinucidere în lumea literară, aceea a bunului său prieten, Yukio Mishima.

În general, în lumea asiatică, moartea este privită și abordată diferit în raport cu același fenomen în lumea occidentală. Străvechiul cod al onoarei, convingerea că viața de aici este doar o zonă, o experiență de interval, toate acestea i-au determinat pe japonezi, de la samurai și până la contemporani, să nu se lase frisonați de apropierea insidioasă a dispariției fizice. Atunci când organismul este subminat de boală, amenințat de o nedemnă deteriorare a sănătății fizice, nici psihicul nu reacționează pozitiv. Moartea, ca alegere personală, pare singura soluție, ieșirea demnă din scenă a unui spirit liber.

Romanul Păpădiile, găsit printre hârtiile marelui scriitor japonez, apare postum, sub atenta îngrijire a ginerelui autorului, deși este un text neterminat la care, se pare, Kawabata a lucrat cu opriri și reveniri succesive, fără să îl poată finisa definitiv vreodată. Dar chiar și așa, cartea oferă suficiente date în ceea ce privește tematica abordată, natura personajelor sau tehnica literară predilectă.

Întrebarea firească, într-un astfel de caz, este cum alegem să citim un text neterminat? Nu este ca și cum, brusc, moartea ar fi întrerupt scrierea lui, din moment ce știm că autorul a revenit repetat asupra acestui text și, din motive care ne scapă, s-a tot îndepărtat de el, a scris alte texte, apoi s-a sinucis. Căutăm instinctiv în el răspunsul la unele întrebări? Încercăm să intuim, în problematica lui, aspecte insolubile din viața autorului?

Și, în fond, e Păpădiile un roman după toate regulile convenționale ale speciei ca atare? Există, fără îndoială, o situație, o intrigă, personaje, atmosferă. Există și funcționează un limbaj conotativ, capabil să configureze simboluri literare. Chiar de la prima lectură, textul pare, de fapt, să se transforme într-un eseu al cărui punct de pornire îl constituie internarea unei tinere fete în ospiciu. Ea suferă de cecitate, o maladie mai puțin cunoscută, care se manifestă aparent brusc, împiedicând-o pe fată să vadă anumite obiecte, apoi părți din trupul iubitului ei. În rest, Ineko este o ființă absolut normală, tânără, frumoasă, inteligentă. Are un iubit, Hisano, care o adoră și care insistă să se însoare cu ea, văzând în căsătorie o posibilă ameliorare a stării ei de sănătate sau chiar vindecarea. Cea care are mari îndoieli în această privință și care decide să amâne căsătoria este mama fetei, convinsă că doar internarea și tratamentul de specialitate, într-un spital de boli mintale, reprezintă unica soluție în situația dată. Cartea de aici începe, din ziua în care mama și iubitul o internează pe Ineko în spitalul din Ikuta, un orășel liniștit, dintr-o zonă în care păpădiile înfloresc chiar și iarna, iar zgomotul ritmic al mării și al clopotului dintr-un templu măsoară însuși ritmul zilnic al vieții și al morții, al nebuniei, al singurătății, al bolii, al tristeții erozive și al îndoielilor de tot felul. După ce o lasă în acest așezământ, cei doi pleacă spre gară, discutând despre situația fetei, mereu în contradictoriu, Hisano izbutind în cele din urmă să o convingă pe mamă să mai rămână o zi în orășel și eventual să o viziteze pe Ineko. Trag la un han, unde continuă discuția începută pe drum, încercând fiecare să înțeleagă de unde a pornit boala tinerei fete, ce s-a întâmplat în trecutul ei, în familia lor etc.

Întreaga carte, fie ea și neterminată, e un continuu dialog. Știm cine sunt cele două personaje prinse în această discuție, ne putem face o părere despre opiniile fiecăruia, dar nu izbutim niciodată să ne imaginăm alcătuirea lor fizică, nu le vedem ca pe niște ființe propriu-zise. Mama și Hisano sunt doar două voci, uneori aproape indistincte, în ciuda poziției lor diferite față de boala lui Ineko. Din împletirea și despletirea celor două voci se recompune istoria personală a lui Ineko: era foarte atașată de tatăl ei în copilărie și a suferit o traumă puternică deoarece a fost martora accidentului de călărie în care a murit acesta. Deși leșinată în urma căderii depe cal, fata reconstituie ulterior, în detaliu, scena căderii de pe stâncă a părintelui ei. Mai târziu, în timpul liceului, cecitatea se manifestă brusc, la un meci în care mingea de ping-pong se face invizibilă, iar tânăra e cuprinsă de frisoane puternice. Crizele vor apărea și vor dispărea la fel de brusc și de misterios, derutante și primejdioase, astfel încât cei doi, mama și iubitul, vor întoarce pe toate fețele momentele lor cu Ineko, încercând să înțeleagă mecanismul bolii, partea de vină a fiecăruia dintre ei. Sunt, separe, situațiile și temele specifice cărților scrise de Kawabata de-a lungul timpului, mai ales acel torturant sentiment al vinovăției: Ineko se consideră vinovată pentru moartea prematură a tatălui, mama crede că e vina ei pentru ce i se întâmplă fetei, inclusiv pentru faptul că, demult, atunci când s-a petrecut accidentul în care i-a murit soțul, gelozia ei a împins-o pe fetiță să ia lecții de călărie cu tatăl ei pentru a sta mai mult în preajma acestuia și a nu-i lăsa timp pentru o eventuală amantă; Hisano se simte vinovat că optimismul și iubirea lui nu par niște argumente puternice pentru viitoarea soacră.

Discuția lor, prelungită adesea nefiresc, este întreruptă când și când de sunetul clopotului de la templu, pe care bolnavii îl trag la anumite ore, considerându-se un mijloc terapeutic prin care aceștia își exteriorizează stările sufletești. Sau de reflecțiile pe marginea unor apariții neverosimile: un șoarece alb, o păpădie albă, un copil de o frumusețe serafică, ceața lăptoasă care învăluie marea, liniștea care coboară peste împrejurimi. Sunt păpădii mari, robuste, care înfloresc mereu și par să nu-și închidă petalele nici măcar noaptea. E un tărâm misterios, vrăjit parcă. Toți trei par prinși într-o buclă deopotrivă spațială și temporală, în care doar antenele trimise spre trecut, spre amintiri îndepărtate mai atestă existența lor pământeană în afara acestui loc. Mai vie, mai credibilă decât însăși existența lor e durerea, frământarea care îi cutreieră neostoit. Mai importantă, mai copleșitoare decât o eventuală continuare/finisare a textului acestuia. Care oricum n-a mai fost cu putință. Mă întreb dacă nu cumva scriitorul japonez însuși, revenind de câteva ori asupra lui, a ajuns la aceeași concluzie-impas, aceea că este mai bine să rămână așa. Viața nu are întotdeauna soluții pentru toate situațiile care seivesc. Uneori, nici moartea. Boala, însingurarea și eventualul examen al propriei conștiințe sunt adesea mult mai importante decât finitudinea însăși.

Păpădiile de Yasunari Kawabata