Despre toate cele ce au fost și încă mai sunt

Unele cărți se lasă citite când vor ele, asta mi-e limpede de multă vreme. Așa se face că pe unele, celebre, din categoria „cum să nu o citești” nici măcar nu le-am răsfoit. În schimb, pe altele le-am citit fără să țin cont de nimic, nici de editură, nici de faptul că n-am găsit nicăieri nicio recomandare sau măcar o notiță. Nu lăsa ziua nescrisă face parte din ultima categorie și n-am regretat nicio clipă că am ales să o citesc.

„Calea Griviței, calea unor eroi ai rezistenței diurne și ai rezistenței nocturne. Pasați aerul ca să nu trebuiască mestecat.” (p. 40)

În cei doi ani de pandemie mulți s-au întors la jurnal; unii le-au scris, alții le-au citit. Cei care au ales să țină un jurnal se împart și ei în mai multe categorii, nu le enumăr aici, cert este că am citit până acum cel puțin două cărți care au apărut inițial pe Facebook, sub forma unor postări zilnice (romanul lui Cristian Teodorescu, care ulterior a apărut la Editura Polirom, jurnalul lui Jan Cornelius care a apărut la Editura Paralela 45). De asemenea, știu că și Vasile Baghiu a scris un jurnal, Confesiunile unui scriitor alergător (apărut parțial pe citestema.ro și în curs de apariție la o editură), pentru că i-am urmărit postările pe aceeași rețea de socializare menționată mai sus. Luminița Potârniche nu se numără printre scriitorii care să transforme postările de pe Facebook într-o carte, dar cu toate acestea am recunoscut câteva din aceste notițe în paginile din Nu lăsa ziua nescrisă.

„Mi-e dor de prietenii pe care mi i-a pus Dumnezeu în apa nașterii mele. Ia-i și însoțește-te cu ei în mersul tău prin lume! O parte au pierit. Nu știu nici când, nu știu nici cum. Slavă tot Lui, unii sunt aici, lipiți, sudați de mine. Doar să întind mâna în gând și îi ating.” (p. 48)

Luminița Potîrniche este o poetă convertită la proză, așa se face că Nu lăsa ziua nescrisă este un lung poem în proză. Nu există pagină din care să nu răzbată poezia, simțul melodic și ritmul amestecate/împletite în forme inedite, care în final dau nota specifică: un pesimism moderat, susținut de o nostalgie a paradisului pierdut. În cazul ei paradisul pierdut este alcătuit din tot ceea ce s-a întâmplat în copilăria și tinerețea ei, ambele trăite în anii grei ai comunismului. Nu idealizează, nu cosmetizează, nu este adepta regimului comunist, nici pe departe nimic din toate acestea. Dar poartă cu ea în acest prezent mai mult sau mai puțin lipsit de confort oamenii. Cei care astăzi nu-și mai găsesc locul nicicum într-o societate lipsită de orice urmă de respect pentru bătrâni, cei trecuți de o anumită vârstă. Neputința, suferința și boala trebuie ascunse, semnele de slăbiciune nu sunt altceva decât ultimele zvâcniri de viață și de cele mai multe ori ele vin de la oameni meseriași, oameni care au practicat meserii uitate de mult.

„Iarna ca o fată bătrână

Iarna ar mânca jumări, ar bea vin. Ar face focul în teracote. Ar sparge nuci, și-ar prinde degetul mic din când în când în cleștele ruginit, ar sudui. S-ar cocoloși lângă sobă cu pisicile, ar toarce lână de casă, ar pune ochi pe cinci andrele scurte, ca zilele. Ar sufla scama de lână, cenușa de lemn, părul de pisică. Ar strănuta. Ar mânca-o nasul. Dar n-ar mânca bătaie. Vătraiul frige, făcălețul stă în mămăligă, mestecăul e acru de borș. Iarna e o fată mare albă și curată, cam rece, cam vijelioasă. Cam bătrână. N-o mai ia nimeni de pe capul nostru vreo jumătate de an.” (p. 57)

Nu lăsa ziua nescrisă este dedicată lor, acestor oameni simpli, cu care ne intersectăm zilnic și despre ale căror vieți nu știm prea multe. Uneori le ghicim suferințele, alteori ajung până la noi ecourile unor certuri greu de ignorat, despre câțiva dintre ei aflăm din întâmplare că au fost deportați sau că au boli despre care nu vor să vorbească. În periplul ei cotidian, Luminița Potîrniche culege povești, multe povești. Vorbește cu șoferii, cu vânzătoarele, cu instalatorii, farmacistele sau precupețele din piețe. Ține minte detalii pe care alții le-ar ignora, are o memorie atât de fidelă, încât cred că a ajuns să o incomodeze. Are relații de lungă durată cu colegii de muncă, vecinii și rudele, dar se dezice cât ai zice pește de cei care își permit să deranjeze ordinea lumii dintr-o nevoie egoistă de a se afirma cu orice preț.

„Culmea să-ți consumi propria așteptare și să te îngrași. La urmă, oasele, neascultătoarele, să se topească de o acalmie ca un drog. Înfofolite toate friguroasele cărnuri în durere.” (p. 90)

Pentru mine Nu lăsa ziua nescrisă este întoarcerea acasă. Nu e o întoarcere similară cu cea a fiului risipitor, ci mai degrabă una asimilată unei recuperări. Am din ce în ce mai mulți oameni dragi plecați în lumea umbrelor, îmi revin din ce în ce mai des în memorie întâmplări la care nu m-am gândit de mult, dar care fac parte din devenirea mea, m-au construit; îmi aduc aminte nume de străzi pe care nu m-am plimbat de ani de zile, vorbesc în gând cu oameni cu care nici măcar nu m-am intersectat la ultimele vizite în orașul natal. Galațiul s-a transformat mult în anii de după 1989, cu certitudine că nu în bine. Depopulat masiv, cu o populație mult îmbătrânită, care nu are prea multe resurse de (supra)viețuire, Galațiul pare că e un oraș care nu vrea să moară, încremenit la granița dintre ieri și azi. Am găsit în multe din paginile din volumul Luminiței Potîrniche confirmarea celor gândite de mine; scriitoarea are luciditatea aceea tăioasă, care nu lasă loc de dubiu, dar care o ajută să cartografieze o realitate greu de acceptat. Ea nu caută să recupereze trecutul, departe a de a trăi claustrată între amintiri, nu face greșeala de a-și abandona oamenii dragi în negura vremurilor. Acordă valoarea cuvenită fiecărui om în parte: femeii în furou de la colțul străzii, veșnic în tură de noapte, celei care vinde în piață, instalatorului care o înșală cu 25 de lei, pediatrei de care o leagă o lungă și solidă prietenie etc. Sunt mulți oamenii care au încăput într-un volum mic, aproape că te întrebi cum de și-au găsit locul cu toții. Acum îmi dau seama că Nu lăsa ziua nescrisă are o construcție similară cu cea a unui turn Babel: toți își duc existența bine-merci, fără să deranjeze pe nimeni. La urma urmelor, umbrele au marea calitate că nu ocupă mult loc. De neignorat recunoștința față de părinți, oameni obișnuiți, dar cu o educație solidă; evocări ale unor întâmplări din care răzbate nostalgia, dar și regretul că nu-i mai are în viață.

„Parfum de frezie

Rău sau bine, eu m-am săturat de zăpezi privindu-le-n poze. Îmi iau haina portocalie de leopard și plec în cartierul iluziilor. Cine s-o-ntâlni cu mine să creadă că mi-a răsărit în casă un soare și îl plimb. Tălpici de pisici domoale vor călca iarna pe grumaz. Dacă mă voi întâlni și cu vreun câine, pe mâine am să las asta și voi fugi în ciorapi albi de lână până la casa celui cu primăvara. Unde am văzut eu asta? Nu știu, dar am visat parfum de frezie și ciocolată cu cireșe amare…” (p. 105)

„M-am salutat cu ostilitatea lor bine disimulată. Niște vecine încartiruite în cvartalul de bună conviețuire duceau câte ceva spre parter. Care gunoiul, care câte un copil, care câte o stare de neliniște vecină cu isteria. Una își căra bărbatul în spate ca pe covor rulat și aruncat pe umăr. În mâna cealaltă ținea o cărticică de instrucțiuni, cum să faci curățenie în viață fără să-i doară pe cei scoși pe făraș. În rest, doar vânt, praf, iluzie. Nimic deosebit nu s-a petrecut în timpul serviciului meu.” (p. 161)

Nu lăsa ziua nescrisă ar merita o mai mare vizibilitate în lumea literară de la noi. E un volum în care sinceritatea se combină perfect cu poezia. O pledoarie pentru istoria locală și memoria colectivă, pentru păstrarea unor obiceiuri bune și construirea unor ritualuri noi, fără să se distrugă legăturile cu trecutul.

Nu lăsa ziua nescrisă de Luminița Potîrniche