Despre Tina, Anda și povestea lor

Pe vremea când încă rulau reclamele care făceau parte din campaniile de prevenire HIV/SIDA, exista o imagine cu un bărbat (sau femeie) pe al cărui corp erau lipite foarte multe etichete, toate purtătoare de cuvinte care prin uzanță activează stigmate. Corpul în sine nu mai conta, pentru că era ascuns sub aceste etichete, lipite haotic peste tot, inclusiv pe frunte. Imaginea era (și este) folosită ca parte integrantă dintr-un exercițiu de spargerea gheții – pentru necunoscători, sesiunea de introducere a oricărui curs de formare – pentru că generează automat punctele de plecare a discuției cu privire la discriminare (de orice fel), stereotipuri și prejudecăți care, toate, vin la pachet sau decurg direct dintr-un context social de acest fel. La fiecare câteva pagini din Noapte nu uită imaginea aceasta, cu o siluetă umană „îmbrăcată” în tot felul de etichete îmi ocupa tot câmpul vizual, blocându-mi neuronii. Din păcate, rareori această „invazie” genera și un proces de cunoaștere sau de empatizare cu personajele cărții, din contra, distanțarea a căpătat până la final proporții dezastruoase.

„Dintre toate țigările scrumate pe treptele cârciumii noastre, e una pe care mi-o aduc aminte în mod special. Mai aveam două-trei fumuri, dădeam să mă ridic, când trei tipi îmi apăruseră în față, superaproape de genunchii mei, ca și cum n-aș fi fost acolo. Am căzut înapoi în fund și parfumul lor puternic mi-a invadat nările Purtau haine care l-ar fi făcut pe Dan să-i ia la bătaie. Ăla din stânga avea o cămașă cărămizie cu manșete șu guler portocaliu deschis, pantaloni bej de in și niște Nike-uri Yeezy. Tipul din mijloc avea gât lung și era tuns bros, blugi Levi’s, mâini pline de tatuaje, tricou uni și un pandantiv lung cu un colț de fildeș. În dreapta, pălărie cu boruri înguste – aveam și eu una la fel dar o purtam diferit, mi-o îndesa mama pe cap la intrarea în ștrandul Crângași. New Balance-uri bej, piele întoarsă, worn out, pantaloni de stofă cu tur lăsat, și-un tricou negru pe care scria cu litere aurii MANHATTAN, apoi ceva schițe de zgârie-nori.” (pp 40-41)

Tina este personajul principal al cărții – nu, pentru mine nu există două personaje – iar vocea ei rareori sună autentic (îmi asum afirmația). Pagină după pagină, curg grosolăniile, expresiile licențioase care, mai nou, fac deliciul celor care urmăresc emisiunile de tip reality-show (festivaluri de beep-uri și concursuri de care trup e mai tatuat) și descrierile de genul celor de mai sus. Totul se reduce la mărci și etichete, inclusiv berile și alte băuturi sunt puse pe mese sub forma unor etichete, semn că nici Tina și nici cei din jurul ei nu trec de suprafața lucrurilor, superficialitatea fiind ingredientul cheie al oricărei relații sociale stabilită de ea cu ceilalți. Universul social este compus din două cercuri care n-au nici măcar un punct tangent; cercul familiei (disfuncțional, cum altfel) și cercul amicilor, colegilor de muncă. Nu vorbim despre prieteni, pentru că singura prietenă de care pomenește, Pușa, dispare destul de repede din atenția cititorilor, odată cu decizia acesteia de a se mărita. Tina gravitează între două teritorii – nu spații sociale, pentru că atunci și-ar fi revendicat cumva apartenența la acestea – pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare în esența lor. Cartierul Militari și zona Piața Amzei – Piața Romană, așa cum sunt ele văzute de Tina, n-au nimic ieșit din comun. Fie că vorbim de cartierul-dormitor, fie că vorbim despre zona zero a capitalei, acestea ni se arată sub forma imaginilor care ni se perindă prin fața ochilor la știrile repetate obsesiv de canalele TV românești. Nimic personalizat, totul o paradă de oameni neînsuflețiți, care par că nu se opresc niciodată din mersul lor spre punctul terminus al vieții.

„- Puteți să-l bateți cât vreți, bă, dar să știți că mă iubește prea mult, d-aia face așa!

Eu nu i-am spus nimic, dar mi s-a părut fascinant cum dragostea-i face așa fericiți pe unii, în timp ce-i schilodește pe alții. Și acum mă gândesc: când, cum, dar mai ales cine ne-a învățat că dragostea înseamnă suferință?” (p. 64)

Început extrem de dur, Noaptea nu uită deraiază după primele două-trei capitole într-o banală poveste de dragoste, în care totul se reduce la instincte reprimate și refulate, scăpate de sub orice control al minții. Tina este cu Dan – fratele Dan – iar Anda e cu Guillaume, un francez care e din altă poveste, drept urmare abia după moartea Andei începe să capete contur, chit că descrierea lui rămâne tot la stadiul de etichete și mărci purtate cu naturalețe, pentru că, nu-i așa, francezul e superior oricărui român. Faptul că ele se îndrăgostesc una de cealaltă, dar nu reușesc să se desprindă de relațiile în care sunt angrenate pare că nu încurcă prea mult scriitoarea în mutarea accentului (definitiv) de pe relația Tinei cu mama – cu care se deschide cartea – pe relația Tinei cu Anda, una deloc bolnăvicioasă, dacă e să ne așezăm pe locul scriitoarei. Bisexualitatea iese din sfera relațiilor sancționate social și a perversității și devine pretext pentru căutarea unei identități sexuale proprii. În fapt, lucrurile sunt mult mai simple, pentru că, spuneam mai sus, pentru Tina totul este instinct, în ciuda acelui minim autocontrol social, care o împiedică atât de mult, încât se desprinde de el cât ai priza o linie sau cât ai da peste cap o sticlă de votcă. Bețiile, imponderabilitatea și pendulările dintr-un loc în celălalt o transformă pe Tina în fantoma propriei vieți, dar și în fantoma care bântuie viața Andei.

<<Pe ei în găseam mereu la fel. Nea Cornel static, cu ochelarii dreptunghiulari pe nas, o mână pe telecomandă și cealaltă pe halbă, într-un fotoliu învelit în prosop, de unde se îndoia să ne zică un: „Bine-ați venit, copilași!” Mama îl oblojea: „Transpiră rău, dragul de el”, apoi începea show-ul, intra în scenă păpușa cu baterii. Nu putea sta mai mult de trei secunde pe loc, omul-veșnic-în-mișcare, omul-cu-fețe-mișcătoare. Eu o știam mereu așa: într-un halat cu maci și părul prins c-un clește vișiniu de plastic, cu aripile întinse ca un șoim peste masa plină de cărnuri și baterii de vin, ocrotind ce avea ea mai de preț în viață – mâncarea și băutura.

– Intrați, intrați, frumoșilor. Vai, ce-ați luat aici! Nu trebuia să luați nimic, avem de toate!

– Monicuț, viața mea, oare mâncarea aia s-o pune singură în farfurie?

– Stai, Cornele, să-i primesc pe copiii ăștia.

– Iar te-ai angajat full-time ca picoliță? Ca să nu zic servitoare.

– Copilași, ia mergeți de vă spălați pe mâini. Iar tu lasă ciocu’ ăla mai mic, n-am chef de scandal iar.>> (pp. 84-85)

Mama și Cornel, bărbatul cu care trăiește această de ani buni, răsar din pagini în momente gândite cu precizie de metronom, dar tocmai pentru că se simte această așezare (nefirească) în structura romanului, pare că prezența lor nu e deloc justificabilă, sau capătă conotație profund negativă. Ei sunt ceea ce Tina detestă cel mai mult, au vieți alcătuite din rutine cotidiene, bazate pe forme de respect prost receptate de ea și etichetate definitiv ca fiind toxice. Fără să realizeze, Tina dezvoltă propriile rutine, la fel de, dacă nu mai periculoase ca cele ale adulților din preajma ei. Trezitul la ora cinci, cu precizie de metronom, munca la rotiserie și întoarcerea acasă sunt repere temporale ale unei vieți fără sens. Nimic despre spirit, nimic despre conștiință, totul despre trup, sexualitate și satisfacerea unor nevoi de bază. Silvia Dumitru încearcă să arunce în joc câteva clișee la modă – trauma transgenerațională vinovată de eșecul Tinei sau violența familială care generează inadecvări și relații disfuncționale – dar nimic nu se leagă, pentru că după începutul extrem de puternic al romanului, atenția este mutată exclusiv pe relația dintre Tina și Anda, iar finalul nu închide cercul sub nicio formă, din contra, este expediat, rupt inclusiv de miezul romanului. Anda se sinucide și, cum altfel, vinovată pentru actul suicidal este bipolaritatea de care suferea și de care se trata (dar despre care abia acum aflăm). Dat fiind cele două ruperi de ritm, Noaptea nu uită se transformă într-o suită de povești, toate fiind ale Tinei și care par să intre foarte bine în paginile unui jurnal de călătorie, călătoria ei alături de Anda, nicidecum într-un roman.

„M-am dușat și am lăat-o să mă îmbrace cu hainele ei. Se distra să stau cum mă punea, își imagina că sunt un fel de Coco Chanel going disruptive, prima femeie care purta pantaloni. Alesese o rochie lungă de pânză topită, geacă de blugi Levi’s cu niște maci enormi brodați pe spate și niște sandale Camper mov și gri, cu platformă. La final, eșarfa ei de mătase bej, culoarea untului, topindu-se în jurul gâtului meu ca într-o îmbrățișare.” (p. 106)

M-am întrebat de multe ori ce ar înțelege un cititor străin din Noaptea nu uită; pentru că e un roman foarte datat, ancorat fără tăgadă în niște teritorii spațio-temporale specifice unei generații ce pare că încă nu e capabilă de independență, deși a trecut de mult pragul majoratului. Dincolo de faptul că rămâne întrebarea de ce acest titlu, dacă dezbraci personajele de tot ceea ce înseamnă reper spațio-temporal, rămân niște siluete depersonalizate, care ar încăpea în scenariul oricărui sitcom interminabil difuzat cu obstinație de canalele tv. Se naște astfel întrebarea de ce să citești Noaptea nu uită, din moment ce totul seamănă izbitor cu ce se poate vedea în reality-show-urile de care pomeneam mai sus. Pe de altă parte, o altă întrebare care nu-mi dă pace este cărei categorii de cititori i se adresează Silvia Dumitru, pentru că senzația mea este că fix cei vizați – părinții unor fete ca Tina – n-au cum să ajungă la o astfel de carte. Din cel puțin două motive, ambele la fel de serioase: muncesc foarte mult și n-au timp să caute justificări pentru ceea ce ei consideră din start ca fiind lipsit de importanță. Lumea Tinei și a Andei este, în fapt, lumea unor influenceri pierduți în propriilor lor lumi imaginare, rupți de orice realitate, care generează comportamente și consumuri compulsive, deloc generatoare de venituri necesare unui trai cât de cât decent. E o lume din care fac parte foarte puțini oameni și nu știu dacă e de dorit inducerea ideii că suntem asemenea lor sau, mai rău, că avem multe în comun.

Noaptea nu uită este debutul Silviei Dumitru. Rămâne de văzut dacă volumul al doilea va fi sau nu o continuare reală a poveștii Tinei (și Andei). Două sunt cărțile la care m-am tot gândit în timp ce citeam Noaptea nu uită: ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat de Alina Nelega și Bărbabul fără cap de Lavinica Mitu. Recunosc, Noaptea nu uită e departe de romanul Alinei Nelega, din toate punctele de vedere, iar debutul din povestea Tinei m-a făcut să mă gândesc „iată, un răspuns perfect pentru cartea Lavinicăi Mitu”; n-a fost să fie, din păcate. Se prea poate ca așteptările mele să fie foarte ridicate, dar când vorbim de un debut pe o piață editorială cu o dinamică ascendentă, mi se pare aiuritor să nu ții cont decât de punctul personal de vedere și de dorințele pe care vrei neapărat să le pui în practică.

Noaptea nu uită de Silvia Dumitru