În septembrie 2023 se deschidea la MARe/Muzeul de Artă Recentă o expoziție-eveniment dedicată lui Picasso. Marcarea celor 50 de ani de la plecarea în eternitate a marelui artist nu doar că era necesară, dar avea nevoie de un asocierea cu un eveniment grandios, pe măsura personalității celui despre care vorbim aici. Cu Picasso lucrurile n-au cum să stea altfel, pentru că e imposibil să-i ignori genialitatea; că-l placi sau nu, că-l preferi într-una din etapele sale creative mai mult decât în altele, toate acestea sunt povești secundare, derivate din prima atitudine, de profundă uimire, una la granița șocului. Încă de la primii pași în galeriile moderne ale MARe mi-am dat seama că efectiv n-ai cum să nu te lași purtat de nevoia de a cerceta universul artistic atât de bogat al unui pictor despre care se va scrie încă mulți ani de aici înainte. Cu sau fără prezența și intervenția inteligenței artificiale în viețile noastre, e clar că Picasso n-are cum să fie reprodus, copiat sau imitat. Asemenea marilor artiști pe care a căror urme mergem de multe ori, fie și pentru că vrem să intrăm în starea de bine născută din admirația profundă a creațiilor acestora, Picasso nu face altceva decât să ne provoace să căutăm mereu alte și alte unghiuri din care poate fi privită o compoziție plastică.
Toate acestea mi-au trecut prin cap în nici măcar un minut, primul de la intrarea în expoziție. Urcasem scările la primul etaj și încă nu eram pregătită pentru ce aveam să văd. Pereții de un roz stins, o culoare care n-are nimic de-a face cu alegerea culorii anului 2024, ci cu universul lui Picasso. Violența expresiilor regăsite în tablourile din diverse perioade de creație fac casă bună cu acest background cald, care invită la imersie, la un plonjon necontrolat rațional în ceea ce putem numi Efectul Picasso. Nici că se putea un nume mai potrivit pentru această expoziție. Gândită de un foarte bun cunoscător al operei lui Picasso, Erwin Kessler, Efectul Picasso nu doar celebrează „(…) 50 de ani de la dispariția lui Pablo Picasso, printr-un program din care fac parte alte 42 de muzee din lume”, ci face mult mai mult, ține loc de un întreg capitol de istorie a artei contemporane. Un demers expozițional perfect adaptat mediului artistic românesc, pentru că, nu-i așa, când celebrezi posteritatea unui artist trebuie să aduci în discuție și influențele acestuia asupra celor care l-au avut ca mentor, model sau reper artistic.
(…) 46 de lucrări (picturi, desene, gravuri) semnate de Pablo Picasso, față în față cu 65 de lucrări (picturi, sculpturi, fotografie, ceramică, graffiti) semnate de 37 de artiști români contemporani, influențați de opera celei mai importante figuri a artei moderne.
Prima expoziție Picasso în România a fost, spre surprinderea unora, în 1968, deci în plin avânt al lui Ceaușescu la putere. Așa se justifică selecția tablourilor lui Picasso, aproape toate fiind realizate ori în anii ’30, ori în anii ’60. Deloc surprinzătoare, din acest punct de vedere, prezența lui Maxy în Efectul Picasso, după cum nici a lui Pacea sau Ion Grigorescu. La tabloul lui Horia Bernea m-am oprit câteva minute bune, aproape uitasem de ce sunt acolo. Inegale din punct de vedere artistic, operele artiștilor români introduse în expoziție nu doar că sunt alese după criterii estetice foarte clare (pun excelent în evidență etapa artistică a lui Picasso sub a cărui influență s-au aflat artiștii români), dar compun și un dialog ad-hoc cu lucrările lui Picasso. Admirabil efortul de a crea acest dialog astfel încât vizitatorul să nu-l perceapă ca pe un efort continuu de decodare de simboluri, sensuri și detalii. De aceea, cred cu tărie că Efectul Picasso e foarte binevenită și pentru vizitatorii de vârste mai mici, (pre)adolescenți. Și dacă n-ar ști cine e Mircea Cantor și cât de valoros este el ca artist, și tot ar rămâne mișcați de tabloul acestuia, văzut printre primele din expoziție, la primul etaj. Pentru cunoscători e imposibil să nu se gândească la obsesia lui Picasso pentru minotaur, un personaj mitologic care prin asociere cu personalitatea lui nu face altceva decât să potențeze și mai mult forța creativității, genialitatea în cel mai pur sens al cuvântului. De asemenea, în expoziție, sunt puse în evidență foarte bine câteva mari teme care l-au preocupat pe Picasso în timp, câteva cicluri de creație sunt aduse în discuție prin tablouri reprezentative din toate punctele de vedere: compoziție, tehnică, culoare, subiecte.
Tot spațiul expozițional al MARe/Muzeul de Artă Recentă a fost dedicat expoziției. Mai rar ca un muzeu, fie el și înființat recent (cu această expoziție muzeul celebrează cinci ani de la înființare) să organizeze o expoziție temporară pe toată suprafața avută la dispoziție. Dincolo de faptul că urci treptele de la un etaj la altul, bun prilej să mai întârzii pe câte o treaptă (sub pretextul oboselii urcușului e de fapt momentul de meditație, atât de necesar!) se găsește o viziune curatorială rarisimă. Abia când am ajuns la terasa de la ultimul etaj mi-am dat seama de ce C.S. mi-a spus că abia așteaptă s-o revadă. De altfel, la ultimul etaj am întârziat și cel mai mult, deși tehnic vorbind s-ar putea ca cele mai valoroase lucrări (din expoziție) să nu fi fost aici, ci la etajele inferioare. Mintea mea refuza să plece din expoziție, căzuse pradă Efectului Picasso și, ceea ce e cu adevărat remarcabil, emoția nu era deloc absentă. Chiar dacă mai erau vizitatori (nu puțini, mai ales că vorbim de a doua zi din Noul An), de vârste și pregătiri foarte diferite, peste tot domnea liniștea. Se vorbea în șoaptă, se admira în tăcere. O admirație deloc zgomotoasă, cine ar fi crezut că acesta este Efectul Picasso?
Efectul Picasso e o expoziție care va figura în orice istorie a artei contemporane românești. N-are cum altfel, dincolo de faptul că a ridicat și stabilit noi standarde pentru orice demers expozițional (unul evident scump din toate punctele de vedere, dar poate că așa vom înțelege mai bine importanța mecenatului), Efectul Picasso fixează o nouă bornă pentru universul plastic românesc. Dialogul efervescent, viu, creat de Erwin Kessler, între operele lui Picasso și cele ale artiștilor români vindecă pe oricine de complexul inferiorității.
PS: expoziția mai poate fi vizitată până pe 22 ianuarie. Catalogul expoziție există și poate fi cumpărat de pe site‐ul muzeului, de la sediul acestuia sau de pe site‐ul Editurii Vellant, reflectă întrutotul viziunea curatorială a organizatorilor expoziției.
