Pluta Meduzei – despre supraviețuire în termenii necesității

Despre Pluta Meduzei poate că ați mai auzit, sau chiar ați văzut tabloul lui Théodore Géricault. O plută pe care o mână de oameni încearcă să supraviețuiască, se agață cu disperare de viață, fără ca niciunul dintre ei să aibă certitudinea că vor reuși. Un tablou care n-are nimic în comun cu opera lui Ivan Aivazovsky, alt pictor fascinat de ape, dar din ale căror tablouri oamenii aproape că lipsesc cu desăvârșire. În tabloul Pluta Meduzei oamenii sunt totul, apa devine pretextul pentru tragedia acestora, dar din compoziție mai intuim ceva: nu apa mării e vinovată pentru ceea ce li s-a întâmplat oamenilor, altfel aceștia ar fi fost resemnați, de ce nu bucuroși să-și accepte soarta.

În locul unei introduceri în subiectul cărții – bănuit de mulți dintre voi, din moment ce cartea are același nume cu tabloul lui Géricault – încerc o lansare a prezentării într-un fel mai puțin așteptat; în sesiunile de formare cu adulții se folosesc adesea două exerciții, fiecare dintre ele cu scop bine determinat. Primul la care mă refer este exercițiul valorilor – se dă un set de valori echipei, iar membrii acesteia vor trebui să renunțat în trei runde succesive la câte trei valori; cu fiecare renunțare, se îngreunează alegerile, negocierile sunt de multe ori zgomotoase, ba chiar se nasc mici conflicte ad-hoc; de fiecare dată când am făcut acest exercițiu, setul final de valori a fost foarte diferit de la o echipă la alta, iar confruntarea motivațiilor a născut dezbateri interesante cu privire la cât de pregătiți suntem pentru a face parte de facto dintr-un sistem politic democratic. Al doilea exercițiu este foarte cunoscut și folosit fie ca ice breaking, fie în altă etapă a cursului de formare; mă refer la jocul numit generic „ce-ai lua cu tine pe o insulă pustie”. Variațiile jocului sunt foarte multe, ele forma finală a lui diferă în funcție de subiectul cursului de formare, dar ca să fac legătura cu tema cărții scrisă de Franzobel, gândiți-vă că vă aflați pe o navă naufragiată, trebuie să o părăsiți și sunteți forțați să alegeți ce să luați cu voi, în limita a trei obiecte. Vă asigur că după ce veți citi Pluta Meduzei, nu doar că vă veți reconsidera toate posibilele alegeri, ci s-ar putea să vă faceți și puțină ordine în cămara cu alimente sau în șifonier. Ca să închei ideea, de cele mai multe ori alegerile cursanților n-aveau nicio legătură cu supraviețuirea concretă, după cum nici cu situația excepțională – naufragiul și/sau insula pustie.

Meduza este unul din vasele care a plecat spre Saint-Louis în 1816 pentru a-l instala acolo pe noul guvernator al coloniei africane, colonelul Julien Désiré Schmaltz; sub comanda dezastruoasă a lui Hugues Duroy de Chaumareix, fregata nu doar că se îndepărtează de celelalte nave din flotă, corveta L’Echo, fleuta Loira și bricul Argus, ci și eșuează într-un banc de nisip de pe coasta de apus a Africii. Din cei 400 de oameni aflați la bord, supraviețuiesc foarte puțini, dar pe noi ne interesează cei 147 de oameni îngrămădiți Pluta Meduzei, o „mașină” făcută ad-hoc din catargele și velele Meduzei. Dintre aceștia, nu vor ajunge la mal decât 15 oameni, din care cinci mor în primele zile, din cauza faptului că au mâncat prea repede și prea mult. În tot timpul cât pluta a fost în derivă, s-au petrecut crime și acte de canibalism, totul în numele supraviețuirii. Despre toate acestea știm pentru că medicul vasului, Henry Savigny, s-a aflat pe plută și s-a numărat printre supraviețuitori. L-au salvat tinerețea și clarviziunea, bruma de rațiune și faptul că, în ciuda faptului că a mâncat și el carne de om, nu s-a lăsat pradă instinctelor. El și Victor, băiatul judecătorului Aisen sunt vocile romanului scris de Franzobel.

Meduza este unul din personajele mitologice despre care astăzi se vorbește destul de puțin, o femeie hidoasă, care în loc de păr are șerpi. Victor, ajuns pe Meduza dintr-un spirit de frondă (a fugit de acasă în semn de protest față de tatăl său, judecător bine văzut în comunitate, deci înstărit) se întreabă încă din primele zile de ce Meduza și nu alt nume. După primele zile, în care scapă ca prin urechile acului de botezul primei călătorii pe mare – excelent detaliate toate ritualurile de inițiere, unul mai brutal ca altul, nimic exagerat în punerea lor în pagină – Victor ajunge protejatul lui Saivgny și împreună pe plută. Dar ca să închei povestea cu personajul mitologic, se prea poate ca multora să le fi trecut prin cap că numele n-a fost decât un semn că nava era predestinată eșuării, dar motivele pentru care cei 400 de oameni care s-au îmbarcat erau pe cât de diferite, pe atât de îndepărtate de această prejudecată. Pe navă, la momentul naufragiului, era trei categorii de persoane – marinarii, soldații și călătorii. Printre călători, viitorul guvernator al provinciei, Schmaltz, însoțit de o familie foarte numeroasă; în jurul fiicelor acestuia, în timpul călătoriei, dar și în timpul operațiunilor de salvare, se vor învârti mulți soldați, dar mai ales ofițeri, din interese evident pur mercantile.

Franzobel descrie pe larg în paginile romanului pe cei mai importanți dintre călătorii urcați la bordul Meduzei. Dincolo de istoria Franței povestită într-un fel foarte original, aflăm detalii cu privire la structura socială a Franței de după Revoluția Franceză. O Revoluție eșuată, dacă e să ne luăm după toate indiciile strecurate ici și colo în capitolele cărții. Dar asta ne face să nu uităm că Franzobel nu e francez de origine, ci austriac, ceea ce justifică cumva apetența pentru toate detaliile scabroase de care se folosește pentru a descrie conflictele iscate din senin de-a lungul călătoriei. Detaliile sunt menite să pună în evidență statusul social al fiecărui personaj în parte, motivele pentru care au ajuns să facă călătoria fiind în strânsă legătură cu poziția socială. Marinarii sunt prezentați ca brute, dar cu personalități șterse, nu reținem numele acestora, decât dacă fac parte din conducerea vasului. Casta soldaților e mai bine reprezentată, membrii acesteia mai vizibili, dar nici prezentați în cele mai bune lumini. Cumva, apetența aceasta pentru defectele umane face adeseori imposibilă continuarea lecturii în sine. Romanul nu că este greu la propriu, dar pe alocuri este și foarte greu de citit, tocmai pentru că naufragiul vine la pachet cu acest preambul, parade de personalități imperfecte, incapabile să-și trăiască viețile pe uscat fără să fie sancționați pentru abaterile de la normele sociale și/sau juridice. Dacă vreți, putem găsi o justificare a acestei degringolade sociale, pentru că se știe foarte bine că după momentul 1789 societatea franceză n-a trecut prin cele mai liniștite momente și nici astăzi, la atâția ani de atunci, nu e scutită de conflicte sociale.

„- Adevăr, monsieur? Adevărul este o spânzurătoare în care, à la mode, atârnă de fiecare dată un alt cadavru. Adevărul? Adevărul este ceea ce e de folos. Dar cineva ca dumneavoastră, un individ încrezut și plin de el, cu inteligența unui carcalac, nu înțelege așa ceva. Ce era asta? O jignire. Acum are să-i fie greu să-i pună la gât un ordin. O, nu cumva să-mi spuneți acum că dumneavoastră sunteți medic. O profesie pe care o disprețuiesc din adâncul sufletului. Ceea ce ați scris dumneavoastră – acum, ministrul vorbea cu voce fermă – este obscen. Vulgar! O ofensă! S-ar putea ca, în perioada aceea petrecută pe plută, creierul dumneavoastră să se fi atrofiat, altminteri ați fi știut că așa ceva se păstrează pentru sine. Asta poate să arunce întreaga națiune în suferință.”

(p. 577)

Cine sunt supraviețuitorii? Există oameni predispuși la supraviețuire, înzestrați genetic pentru a face față condițiilor inumane de viață? Se adaptează unii dintre noi mai ușor la schimbările climaterice, suntem capabili să anticipăm corect și la timp efectele dezastrelor ecologice provocate de obsesia noastră pentru creșterea calității vieții? Toate aceste întrebări mi-au trecut prin minte când citeam a doua parte a romanului lui Franzobel, o parte în care e mai puțin vorba despre evenimentul în sine – naufragiul vasului și deriva plutei. E partea în care deși nu părăsim aproape deloc pluta, ne trezim plimbați prin deșert, nici nu mai contează dacă personajele ni se amestecă în minte și s-ar putea să nu mai știm cine a fost salvat cu adevărat de pe vas și cine a murit pe plută. Tot în partea a doua a romanului ne confruntăm și cu câteva din convingerile scriitorului; felul cum descrie descompunerea fiecărui trup în parte, ștergerea granițelor dintre firesc și nefiresc derivă direct din dilema lui Franzobel: câți dintre noi am fi capabili să supraviețuim în condiții extreme și, mai ales, câți dintre noi suntem capabili să salvăm pe cei aflați pe marginea prăpastiei. Victor supraviețuiește datorită lui Savigny. Iar doctorul este singurul dintre toți supraviețuitorii vasului care alege să povestească despre ce s-a întâmplat. Câți dintre noi am putea fi în locul doctorului? Dar în locul lui Victor?

Pluta Meduzei de Franzobel se recomandă de la sine: romanul unei tragedii – rar am văzut un scriitor mai atent la documentare decât austriacul nostru – despre care n-avem voie să uităm. Nu pentru că nu situațiile extrem ne lipsesc, ci pentru că în cazul unui naufragiu nu știu câți dintre noi am fi capabili să ne păstrăm umanitatea.

Pluta Meduzei de Franzobel