N-am profitat niciodată până acum de „miercurea liberă”, adică de ziua în care la MNAR este acces liber pentru toți vizitatorii. Nu prea agreez momentele în care să risc să mă lovesc de ceilalți vizitatori, pentru că în marile muzee de oriunde din lume practica aceasta – a zilei cu acces necondiționat de achiziționarea unui bilet – există de mult timp; dar nici nu mi s-a potrivit programul, astfel încât să iau în calcul o vizită la muzeu în prima miercuri a lunii. Fiindcă debutul lui 2024 e sub semnul artelor frumoase și s-au aliniat și planetele, iată că am ajuns și eu la MNAR în miercurea cu pricina și n-am regretat deloc. Chiar dacă era lume, în special la expoziția Victor Brauner, nu m-am lovit de nimeni, n-am fost agresată de vizitatori grăbiți sau lipiți de tablourile expuse; poate că singurul moment în care m-am întrebat dacă m-am rătăcit e cel în care m-a lovit un puternic miros de usturoi, dar l-am pus pe seama momentului din an, cine știe, vreun vizitator a uitat că are în plan să vină la muzeu și a mâncat ceva foarte bine condimentat.
***
Victor Brauner. Între oniric și ocult
Venisem cu temele făcute. Văzusem expoziția organizată la Timișoara cu prilejul derulării programului cultural Timișoara 2023 – capitală culturală, am și albumul expoziției, pe care l-am răsfoit nu o dată. Dincolo de faptul că destinul fratelui său, Harry Brauner, m-a interesat de-a lungul anilor (din varii motive), se mai află și faptul că de Piatra Neamț – locul nașterii și primilor ani ai copilăriei pictorului – mă leagă multe fire afective.
Nu fac comparații între cele două evenimente expoziționale, mi-a fost foarte clar încă de la intrarea în spațiul dedicat expoziției MNAR că sunt viziuni curatoriale foarte diferite. Dar fiindcă scriu din perspectiva unui vizitator obișnuit să vadă operele artistului într-un context mult mai larg decât cel dat de evoluția propriu-zisă a artistului, risc o pronunțare. Da, expoziția curatoriată de Călin Stegerean nu doar că-l pune pe Brauner într-o lumină nouă, dar îi determină pe vizitatori să forțeze cunoașterea. Și când spun asta, mă refer la orice categorie de vizitatori, pentru că galeria era plină de oameni de tot felul, de la copii de școală gimnazială și până la seniori degustători de artă de bună calitate; foarte mulți străini astăzi în spațiile expoziției, care se mișcau autonom, le erau suficiente explicațiile în limba engleză care însoțeau exponatele – tablouri, cărți, cărți de joc, reviste etc. Se auzea engleza, spaniola, franceza, ceea ce cred că și lui Brauner i-ar fi plăcut.
Cu multe dintre exponate nu eram la prima întâlnire, fie le văzusem de multe ori în galeriile muzeului (cele care fac parte din colecția permanentă MNAR), fie la Timișoara sau în diverse apariții editoriale. Dar astăzi, mai mult decât oricând, mi-am dat seama cât de mult ridică cota valorică a unei expoziții panotarea. Efectul de tablou-în-tablou, ramele create din suporturile de rigips realizate special pentru expoziție, jocurile de volume obținute din combinația formă-culoare, toate gândite special ca să scoată în evidență valoarea unui obiect, în speță un tablou. Vitrinele iluminate special, fără să lase senzația de raft de bibliotecă sau, mai rău, de librărie, așezate în raporturi foarte bine gândite cu operele de pe simeze, toate acestea concură în cel mai fericit mod la ideea de expoziție foarte bună.
Deschiderea expoziției – poate că mai puțin obișnuită pentru amatori, cu obiectele care fac parte din ritualuri străvechi (măști, veriguțe, pietre de leac etc.) – nu face altceva decât să fixeze cadrul expoziției, să forțeze cunoașterea vizitatorului. Ce urmează nu va fi parte dintr-o simplă (re)vizitare, ci parte dintr-un proces de cunoaștere, nici nu mai contează al câtelea. Și toate acestea pentru că Victor Brauner n-a fost un artist oarecare, ci cel care a inventat curente artistice, le-a dat forță și valoare, cineva care și-a pus amprenta pe evoluția unui spațiu cultural în sine.
O expoziție pusă sub semnul cineticii, deși niciun obiect nu se mișcă în interiorul ei. De ce spun asta? Pentru că cinetica înseamnă mișcare, evoluție, ori proiectul echipei care a făcut expoziția este pus sub cineticii, al mișcării, al surprinderii evoluției unui destin, al punerii în evidență a etapelor de creație, a relațiilor cu oamenii care au însemnat ceva pentru artist, care și-au pus amprenta pe destinul său creator.
***
Devrim Erbil: Istanbulul de ieri şi de azi
Am riscat mult să merg și la această expoziție. Un risc asumat, pentru că veneam după Efectul Picasso (văzut ieri) și după expoziția Brauner din galeria vecină. Dar a meritat riscul. Văzusem fotografiile de la vernisaj, mă impresionase dimensiunile exponatelor, dar și efectul de culoare și-a spus cuvântul, de aici și curiozitatea.
Habar n-aveam despre pictor, până în noiembrie anul trecut nu-i citisem numele pe nicăieri. Faptul că MNAR a organizat o expoziție temporară Devrim Erbil ține loc de wild card (iertați-mi referința din tenis), de aici și riscul asumat. Când am intrat în galerie, mi-am adus aminte că aici ultima oară văzusem expoziția cu stampele japoneze și, nu știu cum, mi s-a părut că ambele fac parte din aceeași poveste.
Tablouri de dimensiuni foarte mari, ulei pe pânză. La câteva din ele m-am apropiat ca să mă conving că asta e tehnica. Foarte bine tratată pânza, perfect întinsă pe sașiu, culori tari în combinații menite să te țintuiască. Și peste toate tehnica, senzația că grafica e la degetul mic al artistului; urmele de pensulă foarte subțire, urmele care alcătuiesc corpuri umane în diferite poziții, bolți de moschei sau acoperișuri de case și palate, delimitări de ape și tot ce înseamnă spațiu urban, țin de pictură și nu de grafică, mi-a luat timp să mă conving de asta.
Istanbulul și Bosforul, studiile și preocupările pentru redarea unui specific cultural extrem de bogat în detalii, dar fără să folosească toată paleta de culori, folosind în schimb multe nuanțe ale aceleiași culori, despre toate acestea este vorba în expoziția pictorului Devrim Erbil.
O imersiune într-un altfel de Istanbul decât cel pe care-l vedeți în serialele tv sau prin pozele prietenilor care vizitează bazarul orașului. Un oraș stilizat și totuși viu, un oraș care se naște din mii de detalii culturale, ascunse în liniile foarte fine, în spatele nuanțelor de culoare și în dimensiunile uriașe ale tablourilor.
***
Mai am o expoziție temporară de văzut la MNAR, cea din foaierul Sălii Auditorium, dar mai e timp, pentru că e până în februarie (dacă țin bine minte).
O să repet experiența „miercurea cu acces gratuit”. Unul din câștigurile zilei. Despre celelalte, cele mai importante, am pomenit mai sus.
