Astfel de lucruri mărunte

„Furlong simți cum camera se micșorează în jurul lui, iar tapetul cu modelul său repetitiv, lipsit de sens i se îndesă în fața ochilor. Îl cuprinse un dor de ducă și-și închipui că e singur, în vechile lui haine, umblând de-a lungul unui câmp întunecat.” Claire Keegan

Proză densă cu tentă psihologică, romanul lui Claire Keegan este o radiografie a abrutizării colective, pe fundalul unei crize economice dintr-un oarecare orășel irlandez.

În prim-planul prozei rămâne figura lui Bill Furlong, un bărbat de patruzeci de ani, cu familie așezată, având, aparent, toate motivele pentru a fi, dacă nu fericit, cel puțin mulțumit de ce a realizat prin muncă și tenacitate. Bill descoperă însă că își dorește mai mult de la viață. Se uită în jur și ar vrea să știe, de pildă, cine îi este tată, care este rostul muncii sale, de ce n-ar face mai mult pentru ceilalți, oameni aflați, spre deosebire de el, realmente în situații de viață complicate.

Cei mai mulți din oraș sunt săraci și n-au nicio speranță că viitorul le va aduce mai mult decât au deja: o situație socială precară. Micile afaceri locale sunt falimentare. Se fac concedieri masive. Florăreasa închide magazinul. Băiatul bărbierului e diagnosticat cu o formă rară de cancer. Situația fiecărei familii în parte și, în general, a comunității este dificilă, afectate fiind grav nevoile primare – oamenii stau în frig, copiii, mulți, nu au haine și umblă desculți. Localnicii se împrumută pentru a face rost de cele necesare traiului elementar, trăiesc în sărăcie, acumulând frustrări.

Personajul colectiv capătă o psihologie aparte, configurată de rutine ce consolidează tradiții locale. Sintagma „Obiceiul era…” semnalează aceste borne existențiale convenite ca semn al așa-zisei normalități. De exemplu, în prima duminică din decembrie oamenii se strâng în centrul orașului pentru a asista la momentul aprinderii luminițelor în bradul norvegian. La fel, merg la biserică în zilele de sărbătoare pentru a asculta slujba.

Bill Furlong se află însă într-o situație incomparabil mai bună decât mulți dintre semenii săi. Omul muncește continuu, chiar și duminica, iar afacerea lui este prosperă. Negustorul de lemne și de cărbuni profită din plin de vreme și de vremuri. E frig, lumea are nevoie de căldură. Totuși, Bill nu este fericit. Are familie mare. Fetele lui primesc cea mai bună educație cu putință, fiind înscrise la o școală prestigioasă din zonă. Copiii lui Bill îi scriu lui Moș Crăciun și au toate șansele să primească ce își doresc.

Educația copiilor este un subiect important. Bill este produsul reușit al unei educații bazate pe fapte și lipsite de prejudecăți. Copil din flori, Bill rămăsese timpuriu și fără mamă. Este crescut în casa unei văduve care are grijă ca băiatul să-și cunoască deplin calitățile și să le poată folosi spre propriul folos. În timp ce-și ajută soția la mici treburi, gândul lui Bill se întoarce în perioada copilăriei. Nu vorbește cu Eileen despre trecutul în care se refugiază, sustrăgându-se unui prezent care nu-l mulțumește. Iar Eileen nu se complică să afle cu cel de om s-a măritat în urmă cu zeci de ani:

„Furlong se ridică și umplu fierbătorul electric ca să le pregătească buiotele cu apă fierbinte. Când a fiert apa, le-a umplut pe primele două, scoțând aerul din fiecare cu un mic șuierat al cauciucului înainte de a răsuci strâns capacele. În timp ce aștepta să mai dea în clocot un rând de apă, s-a gândit la buiota pentru apă fierbinte pe care i-o făcuse cadou Ned cu atâtea Crăciunuri în urmă și cum, în ciuda dezamăgirii lui, fusese alinat de acel cadou noapte de noapte, mult timp după aceea; și cum, înainte să vină următorul Crăciun, ajunsese la sfârșitul Poveștii de Crăciun, căci doamna Wilson îl încurajase să folosească dicționarul cel mare și să caute cuvintele, zicând că toată lumea ar trebui să aibă vocabular, cuvânt pe care el nu reușise să îl găsească până ce nu descoperise că a treia literă nu era un k. În următorul an, când câștigase premiul întâi pentru ortografie și primise un penar de lemn al cărui capac glisant putea fi folosit și drept riglă, doamna Wilson îl mângâiase pe creștetul capului și îl lăudase, ca și cum ar fi fost al ei.

— Trebuie să fii mândru de tine, îi spusese.

Și, preț de o zi, ori mai mult, Furlong își văzuse de treabă simțindu-se mai înalt cu o palmă și crezând, în adâncul inimii, că era la fel de important ca oricare alt copil. (pp. 29-30)

Eileen, soția lui Bill, este o femeie harnică, are grijă de fete și de casă. Între cei doi soți există, dincolo de înțelegerea favorizată de bunăstare, o problemă de comunicare neconștientizată. Un fel de trufie amestecată cu rapacitate știrbește frumusețea soției lui Bill. Cei doi soți se raportează diferit la ideea de caritate, de bunăstare, de merit. Lui Bill i se pare sufocantă diferența dintre comportamentul pretins creștinesc al lui Eileen, al celorlalți, și atitudinea de ostilitate față de marginalii societății.

Zvonurile despre abuzurile împotriva femeilor, multe dintre ele foarte tinere, circulă difuz într-o lume care nu vrea să intre bătălii pentru cauze considerate pierdute. Bill este avertizat să nu se amestece în treburile mănăstirii de maici, de altfel, singurul lui client bun platnic.

Situațiile-limită scot la iveală diverse ipostaze ale umanității, oscilația dintre egoism și generozitate, reacția față de nedreptate, dorința de a da ajutor, prejudecățile care distrug relațiile interumane. Astfel de lucruri mărunte fac diferența dintre atitudinea individuală, bazată pe înfăptuiri care schimbă (chiar și nesemnficativ) lumea, și indiferența colectivă. Se spune, cu un clișeu, că lumea nu se schimbă, doar omul poate să se schimbe și să modifice, în felul acesta, tabloul vieții sale.

„Ce îl mișcă acum, în această seară de duminică? Din nou își dădu seama că îl năpădesc amintirile, timpul petrecut la alde Wilson, și socoti că are pur și simplu prea mult timp de pierdut cu astfel de gânduri și devine sentimental din cauza tuturor luminițelor colorate și muzicii, a vederii lui Joan cântând în cor, a felului în care părea să se afle în locul destinat ei, cu toți ceilalți – și a mirosului de lămâie care îl transpusese înapoi în timp la mama sa, la vremea de atunci a Crăciunului, în bucătăria aceea veselă și frumoasă; felul în care obișnuia ea să pună restul de lămâie cu zahăr într-unul dintre ulcioarele albastre, ca să se înmoaie și dizolve peste noapte, și-apoi să facă limonadă proaspătă.” (p. 29)

Tonul calm al acestei proze diminuează dramatismul situațiilor. Perioada sărbătorilor, în aparență liniștită, furnizează un trigger: Furlong se confruntă cu neliniști noi, născute mereu din cele vechi.

Despre autoare, găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Scriitoarea irlandeză Claire Keegan (n. 1968) este cunoscută pentru povestirile sale publicate de-a lungul timpului în The New Yorker, The Paris Review sau Granta. Prima ei antologie de povestiri, Antarctica (1999), a câștigat Rooney Prize for Irish Literature și William Trevor Prize. A doua, Walk the Blue Fields, a apărut în 2007. Nuvela ei, Foster (în pregătire în seria Anansi. Contemporan), a fost publicată de Faber and Faber în 2010 și a devenit bestseller internațional, fiind adaptată pentru marele ecran în 2022 sub titlul The Quiet Girl.

Las mai jos alte fragmente:

„Când discuția secătui, Eileen se întinse după Sunday Independent și îl scutură. Nu era prima dată când Furlong simțea că e cam plictisitor pentru ea, că rareori făcea să treacă timpul mai repede. Își închipuise ea vreodată cum ar fi fost viața ei dacă s-ar fi măritat cu altcineva? Rămase așezat, fără să fie nefericit, și ascultă ticăitul ceasului de pe consola șemineului și șuierul înfricoșător al vântului în horn.” (p. 36)

„La ce serveau toate? se întrebă Furlong. Munca și îngrijorarea constantă. Să te trezești de dimineață pe întuneric și să pleci la depozit, să faci livrări, una după alta, cât e ziua de lungă, să te întorci apoi acasă tot pe întuneric, să încerci să speli negreala de pe tine, să te așezi la cină și să adormi doar ca să te trezești în întuneric și să ai din nou parte o altă versiune a aceluiași lucru. E posibil ca lucrurile să nu se schimbe niciodată sau să nu se dezvolte în altceva ori în ceva nou? În ultimul timp începuse să se întrebe ce contează în viață în afară de Eileen și de fete. Se apropia de patruzeci de ani, dar nu simțea că se îndreaptă spre ceva anume sau că face vreun soi de progres, și nu putea să nu se întrebe uneori la ce serveau zilele. (p. 35)

„Nu trecu mult până ce reveni cu picioarele pe pământ și conchise că nimic nu se mai repetă; fiecăruia i se dădeau zile și ocazii care nu aveau să se mai întoarcă. Și nu era plăcut să fii acolo unde-ai fost odată și să te lași năpădit de trecut, de data asta, în ciuda mâhnirii, în loc să te gândești mereu la tiparele mașinale ale zilei și la necazurile viitoare, care s-ar putea să nu vină niciodată?” (p. 29)

„Dar oamenii spun multe lucruri – și mare parte din ce se spunea nu putea fi dat crezării; nu fusese niciodată penurie de minți trândave sau bârfe despre oraș.” (p. 41)

Astfel de lucruri mărunte de Claire Keegan