Iubirea locuiește printre nori

„Iubirea e atunci când îi dai cuiva bucata mai mare dintr-o prăjitură, chiar dacă e prăjitura ta preferată.” Sabine Bohlmann

La vârsta mică, este impresionantă dorința copiilor de a le face pe plac părinților, din dorința de a se asigura de locul important pe care-l ocupă în familie. Au nevoie de reconfirmarea constantă a sentimentelor. Sunt dornici să ofere pentru a primi.

E ziua mamei, care nu-și dorește nimic în afară de multă iubire, așa a spus când a fost întrebată de cadouri. De aici înainte începe o adevărată aventură la capătul căreia copilul află cum arată iubirea și de unde se poate face rost de ea.

La prima vedere, mama nu-și dorește nimic. Asta ar putea fi interpretarea unui adult. Un copil înțelege însă, cu gândirea lui magică, faptul că, dorindu-și iubirea, mama își dorește totul. Perioada căutărilor este foarte frumoasă.

Iubirea nu se vede, am zice, fiindcă este abstractă. Și totuși găsim momente în care iubirea devine vizibilă, prin manifestări delicate și tandre, daruri făcute celui drag. Iubirea, spune bunica, se află pe cer, printre nori – ar putea fi credința, ca formă a iubirii ideale. Pe de altă parte, când iubești și ești iubit, senzația de plutire pe nori este semnul sigur al fericirii adevărate. Dar copilul nu vede pe cer nimic care să semene cu iubirea, nimic concret, așa că își continuă căutările: Unde se poate găsi puțină iubire? Sau mai multă?

Un sandviș este mâncat, la grădiniță, fiindcă este făcut cu iubire. Gustul iubirii este bun, se simte, însă nu se vede. Asta nu înseamnă, în niciun caz, că lucrurile care nu se văd nu există. Bunicul este cel care lămurește întâi lucrurile. Iubirea se și vede, nu mereu, dar uneori se întâmplă și asta. Este de ajuns să privești felul în care cățelul Rufus se poartă cu sora mai mică a băiatului ca să înțelegi cum se exprimă acest sentiment, cu sărituri ghidușe și mârâieli de răsfăț. Sau să arunci o privire unei fotografii de familie, în care a rămas, în lumina iubirii, chipul bunicilor, de pe vremea când erau miri.

„— Știi unde locuiește, de fapt iubirea?

Am clătinat din cap.

— În inima ta.

— Dar nu pot să-ți dau inima mea. Ea trebuie să bată înăuntrul meu!

Însă mama și-a desfăcut brațele și m-a strâns la piept. Atunci am simțit-o. Iubirea. S-a răspândit în mine și i-am simțit căldura. Cred că și mama a simțit-o. Pentru că mi-a zâmbit cu zâmbetul cel mai plin de iubire pe care l-am văzut vreodată.”

O îmbrățișare aduce inimile aproape. Le sincronizează ritmul. Copilul descoperă singur că iubirea nu se referă la flori, la ciocolată sau jucării, nu este materială.

„Ar fi fost mult mai simplu dacă și-ar fi dorit o floare de la florăria doamnei Boboc. Sau ciocolată de la Purcelușul Aerat. Cu siguranță ar fi fost mai ușor să-i iau o broscuță țestoasă. Ori un cupon pentru un aspirator. Nu mi-ar fi greu să-i iau ceva din toate acestea. Dar iubirea… Poți cumpăra iubirea? Și dacă da, de unde?”

E bine să știi cum să faci cuiva drag un cadou de ziua lui. Copilul înțelege că marea bucurie a mamei ar fi să primească exact ceea ce-și dorește. Și bucuria celui care face acest dar ar fi deplină.

„— Ce este iubirea? l-am întrebat pe tata.

— Iubirea e atunci când îi dai cuiva bucata mai mare dintr-o prăjitură, chiar dacă e prăjitura ta preferată.

Sau când dăruiești ceva ce ai prefera să ții pentru tine.

Când îi împrumuți haina ta cuiva căruia i-e frig, chiar dacă și ție îți e frig.

Când îți place de cineva chiar dacă a stricat ceva de-al tău.”

Scrisă la persoana I, ca o mărturisire frumoasă a neliniștilor unui copil, cartea ne arată că sentimentele se învață și ele, trebuie recunoscute și prețuite. Și-acum îi întreb pe adulți, voi cui lăsați jumătatea mai mare a prăjiturelei?

Iubirea locuiește printre nori de Sabine Bohlmann